Întotdeauna m-am gândit cum ar fi să întâlnesc un artist pe care-l admir, un actor sau un regizor de care sunt obsedată, un jurnalist sau un scriitor pe care-l citesc cu drag. Ce i-aş supune lui Xavier, lui Murakami, lui John Green, lui Pete, lui George, lui Tyler?
Cum aş începe o conversație?
Cu siguranță, aş exclude: „I’m a big fan”.
Eventual, aș adresa un „ce mai faci?”. Probabil că aş include acel „mai”, pentru că am impresia că îi cunosc – din filme, de la TV, din scriiturile lor. Că ştiu cine sunt – și astapentru că mă identific cu o bucată din ceea ce transmit la un moment dat; că citesc interviuri cu ei, că le urmăresc conturile de Instagram sau Facebook sau aparițiile publice. Atât de multe, în timp ce ei nu au habar de nimic; în timp ce eu reprezint un chip anonim.
***
Mi-aduc aminte cât de agitată am fost că vine Jared în România şi ce fericită am fost să-l văd de aproape. La fel și pe Adam. Probabil că ideea de a împărtăşi – măcar pentru câteva clipe – acelaşi spațiu cu cineva de care, în mod normal, ești separat printr-un ecran, îți confirmă că exişti – atât tu, cât şi acel cineva pe care-l admiri – , că sunteți parte din acelaşi univers, că existați sub acelaşi cer.
Mi-aduc aminte că am fost puțin neliniștită când l-am văzut pe Norman Manea la facultate şi câtă anxietate mi-a dat ideea de a-i adresa o întrebare. Evident, am tăcut. Mi se parea că, oricât aș căuta, nu voi găsi întrebarea potrivită.
Mi-amintesc și de momentul în care am aflat că voi avea ca profesor, timp de un semestru, un scriitor pe care-l studiam la un alt curs – de istoria literaturii române – şi cum mă speria ideea că va trebui să jonglez între el – scriitorul şi el – profesorul. Cum m-am temut că eseul în care-l aduceam pe „Iona” în „Întâmplări din irealitatea imediată” i-ar putea părea o prostie.
Mi-amintesc când am întâlnit un jurnalist cu care crescusem, cum visam s-ajung și eu în zonele de conflict din care făcuse transmisiuni; din nou – același trac, aceeași barieră invizibilă între o lume și o alta. Cum am întâlnit un altul la o recepție și cum n-am fost în stare decât să dau din cap și să zâmbesc politicos.
Cum am ajuns să lucrez într-o redacție cu 140 de ani de tradiție și cum numele publicației mă apăsa, cum am simțit că mi se taie respirația, când în ziar a apărut primul text cu numele meu.
Mi-amintesc, apoi, cu ce neliniște am primit vestea că voi împărți aceeași redacție cu oameni ale căror nume le știam de la ai mei, pentru că-i citeau sau le urmăreau emisiunile: „A, da! Mare jurnalist!”. Cum ideea aceea de „mare” mă făcea să mă simt mică-mică și nu mi-era clar cam ce atitudine să îmi asum, de teamă să nu spun ceva inadecvat…
Și-apoi a venit un moment, în care am reușit să văd lucrurile într-o altă lumină.
Am stat și-am visat cu neliniște acel moment în care (e)L și eu (și alte sute de persoane) vom fi interconectați, sub același cer dintr-o zi caldă de toamnă. M-a fascinat Louis de la „Belle Personne”. Odată cu „The Dreamers”, „Un été brûlant”, „Ma mere”, „Les amants réguliers” fascinația mea a crescut, s-a extins într-atât că i-am văzut filmele iar și iar, încercând să descopăr în ele persoana de dincolo de rol.
Însă (e)L n-a mai venit și recunosc, asta m-a întristat puțin. Însă a apărut, apoi, pe un ecran, printr-o intervenție pe Skype: cu o jachetă gri, cu un tricou albastru și cu rucsacul negru-n spate, păr răvășit și-un început de barbă, în curtea a ceea ce părea un pub.
Și a zâmbit; acel zâmbet puțin ștrengăresc, puțin nostalgic, atât de familiar din multitudinea de filme cu el pe care le-am văzut iar și iar și iar.
A râs, s-a încruntat, s-a bosumflat, a flirtat cu publicul de sub o altă bucată de cer: „Haideți să vă arăt cum e aici”, a spus, iar apoi a întors telefonul ca să vedem unde se află: „Nu e chiar așa diferit de București”, a continuat, aruncând un zâmbet ștrengăresc.
Îi spusesem lui I., care era cuprinsă de același mix între dezamăgirea de a nu fi venit Louis la proiecție și încântarea față de naturalețea cu care ni se adresa, că pare a fi doar un tip cu ghiozdanul în spate, care-a fost nevoit să-și scoată câinele afară și, luând o pauză de la activitatea sa lumească, a decis să vorbească prin Skype despre cel mai recent film al său, care tocmai a fost proiectat la un festival dintr-o altă țară.
Mi-l închipuiam cum, întorcându-se în casă, soția lui o să îl întrebe detașat: „Dar pâine ai luat?”. Iar el își va duce ușor mâna spre frunte, își va plimba degetele prin părul nearanjat, va arunca un zâmbet ștrengăresc și spune: „Mă întorc numaidecât.”
***
Iar apoi m-a lovit acest gând: că la sfârșitul zilei, suntem cu toții oameni. Așa cum spunea Toni Morrison, într-o fabulă: „you are not the work you do; you are the person you are.”
Acel scriitor căruia i-am spus „domn profesor” avea și el zilele lui bune și zilele lui rele; ca atunci când a venit supărat, pentru că nu fusese nici în anul respectiv între favoriții la Nobelul pentru Literatură; sau ca atunci când pasiunea cu care ne-a vorbit despre Max Blecher m-a făcut să devorez „Inimi cicatrizate”.
Acel Norman Manea, căruia m-am temut să îi adresez o întrebare, a venit în fața unui mic grup de studenți ca un om forțat de circumstanțe să fugă de acasă, care refuză să își scrie romanele în engleză, pentru că „înainte de toate, este român”.
Acel fost corespondent de război mărturisea, sincer, că-i un tip care crede-n ideea de „soartă” și care a scăpat din niște situații aproape imposibile, doar pentru că a fost un tip norocos.
Acei oameni cărora am ajuns, cu timpul, să le spun „colegi” – deși cunoscuți, citiți și admirați de mulți – sunt persoane în carne și oase, cu simpatii, antipatii, cu dileme existențiale, probleme personale, care citesc, se uită la seriale… care fac și simt la fel ca oamenii „normali”.
It’s a kind of connection we all people share.
Îmi vine în gând imaginea asta, pe care-am tot văzut-o pe rețelele de socializare. Dincolo greutatea numelui unora sau de invizibilitatea altora, putem fi reduși cu toții la un singur lucru.
Suntem cu toții oameni, cu dilemele și suferințele noastre, iar asta ne face parte dintr-un tot.
***
Îmi vine-acum în gând o săptămână de vară în care m-am plimbat pe străzi, imaginându-mi cum și dragul meu K. a trecut pe-acolo, cu un secol înaintea mea. Cu detalii din jurnalul său în gând, l-am simțit aproape, urmându-i pașii pe unde a copilărit, pe unde a lucrat, unde s-a mutat cu sora lui, pe unde se odihnește-acum.
Cumva, se ridicase de pe umerii mei acea presiune dată de diferența dintre ce eram eu la 24 de ani și cât de mult fusese el, la aceeași vârstă. Din paginile jurnalului său, l-am descoperit ca pe un tip imperfect, cu dileme proprii, cu neînțelegeri familiale, crize existențiale și insomnii – atât de similar mie.
Un an mai târziu, aveam să descopăr, în același mod, un Vincent care, în ciuda (re)numelui – care la el va rezista etern, pe când al meu o să dispară în clipa în care voi deveni o linie – avea aceleași temeri, aceleași frustrări profesionale, neîmpliniri, goluri.
***
La sfârșitul zilei, suntem cu toții oameni; râdem, ne încruntăm, oftăm, flirtăm, ne întristăm – chiar dacă greutatea unora apasă mai greu, iar invizibilitatea altora îi poartă neștiuți prin univers.
Persoanele astea pe care le admirăm sunt, la rândul lor, oameni; ființe în carne și oase care, dincolo de munca pe care o depun, au planuri și probleme personale, posedă o existență în care nu trebuie să dea explicații invizibililor care-i admiră în tăcere.
Cum ar zice un personaj de-al lui John Green,
„We never really talked much or even looked at each other, but it didn’t matter because we were looking at the same sky together, which is maybe even more intimate than eye contact anyway. I mean, anybody can look at you. It’s quite rare to find someone who sees the same world you see.”
Alta's World 