Într-o zi, am văzut un tricou negru, cu o floare roșie pe el și am decis să le spun tuturor că este o floare de Selas. Știam că n-or să înțeleagă decât foarte puțini oameni la ce mă refer, însă gândul prinsese deja rădăcini în mintea mea.
„Ce e aia?”, m-a întrebat M., după ce i-am menționat floarea de Selas, în timp ce făcea o glumă despre desenul de pe tricou. Iar eu i-am răspuns că e floarea pe care Kvothe o alege pentru a o descrie pe Denna. O floare fictivă.
Știa despre ce personaje vorbesc, pentru că reușisem să îl convertesc să citească ”Kingkiller Chronicle”, deși fragmentul respectiv nu rezonase pentru amândoi în aceeași manieră.
Câteva zile mai târziu, o bătaie la ușă, o floare roșie și-un bilețel mi-au reamintit de o discuție dintre Denna și Kvothe – ficționali, dar atât de aproape de realitate -, despre cum se raportează oamenii la flori.
She rolled her eyes.
“Roses! I swear you men have all your romance from the same worn book. Flowers are a good thing, a sweet thing to give a lady. But it is always roses, always red, and always perfect hothouse blooms when they can come by them.”
She turned to face me. “When you see me do you think of roses?” I knew enough to shake my head, smiling. “What then? If not a rose what do you see?”
Trapped. I looked her up and down once, as if trying to decide.
“Well,” I said slowly. “You’ll have to forgive us men. You see, it’s not an easy thing to pick a flower to fit a girl, if you’ll excuse my expression….” She grimaced. “Pick a flower. Yes, I’ll excuse it this time.” “The trouble is, when you gift a girl with flowers your choice can be construed so many different ways. A man might give you a rose because he feels you are beautiful, or because he fancies their shade or shape or softness similar to your lips. Roses are expensive, and perhaps he wishes to show through a valuable gift that you are valuable to him.”
“You make a good case for roses,” she said. “The fact remains I do not like them. Pick another flower to suit me.”
“But what suits? When a man gives you a rose what you see may not be what he intends. You may think he sees you as delicate or frail. Perhaps you dislike a suitor who considers you all sweet and nothing else. Perhaps the stem is thorned, and you assume he thinks you likely to hurt a hand too quick to touch. But if he trims the thorns you might think he has no liking for a thing that can defend itself with sharpness. There’s so many ways a thing can be interpreted,” I said. “What is a careful man to do?”
She cast a sidelong look to me.
“What flower would you pick for me?”
“Very well, let me think.” I turned to look at her, then away. “Let’s run down a list. Dandelion might be good; it is bright, and there is a brightness about you. But dandelion is common, and you are not a common creature. Roses we have dealt with and discarded. Nightshade, no. Nettle…perhaps.”
She huffed and crossed her arms.
“Wild oat!” I exclaimed, startling a laugh from her. “It’s wildness suits you, but it is a small flower, and
bashful. For that as well as other,” I cleared my throat, “more obvious reasons, I think we’ll pass the wild oat by.”
“Pity,” she said.
“Daisy is a good one,” I bulled ahead, not letting her distract me. “Tall and slender, willing to grow by roadsides. A hearty flower, not too delicate. Daisy is self-reliant. I think it might suit you… But let us continue in our list. Iris? Too gaudy. Thistle, too distant. Violet, too brief. Trillium? Hmmm, there’s a thing. A fair flower. Doesn’t take to cultivation. The texture of the petals…” I made the boldest motion of my young life and brushed the side of her neck gently with a pair of fingers. “…smooth enough to match your skin, just barely. But it is too close to the ground.”
“This is quite a bouquet you’ve brought for me,” she said gently. Unconsciously, she raised a hand to the side of her neck where I had touched her, held it there a moment, then let it fall.
I stopped walking. “Selas flower.” She stopped and turned to look at me. “All this and you pick a flower I don’t know? What is a Selas flower? Why?” “It is a deep red flower that grows on a strong vine. Its leaves are dark and delicate. They grow best in shadowy places, but the flower itself finds stray sunbeams to bloom in.” I looked at her.
“That suits you. There is much of you that is both shadow and light. It grows in deep forests, and is rare because only skilled folk can tend one without harming it. It has a wondrous smell and is much sought and seldom found.” I paused and made a point of examining her. “Yes, since I am forced to pick, I would choose selas.”
She looked at me. Looked away. “You think too much of me.” I smiled. “Perhaps you think too little of yourself.
***
L-am întrebat și pe M.: de ce aleg oamenii trandafiri roșii? De ce tocmai acea floare? Și mi-a răspuns simplu: „Poate că din motive practice – se găsește oriunde, pe parcursul întregului an și este destul de rezistent”, a spus „Sau poate că ai tu o problemă”, a completat apoi.
Am negat a doua ipoteză, spunându-i că m-a bucurat sincer când a venit să îmi aducă o zambilă de un început de primăvară; mai mult decât dacă mi-ar fi oferit trandafiri. Apoi m-am gândit la ce semnificație au florile pentru mine.
Flori înseamnă familiaritate.
Înseamnă bunica pe linie maternă – cea mai bună, blândă, caldă și corectă persoană pe care mi-a fost dat să o întâlnesc. Înseamnă sora bunicului meu. Înseamnă multă iubire, lumină și căldură. Alte flori au ajuns, însă, să însemne durere. Pierdere. Flori pe care n-aș fi vrut să fiu nevoită să le cumpăr vreodată. Însă nu despre acele flori scriu acum.
***
Ani la rând, până când bunica mea a îmbătrânit într-atât încât să nu se mai poată ocupa de grădină, am avut în cameră flori de flori de la ea.
Începea primăvara, devreme, cu narcise, ghiocei galbeni, continua cu lalele. Apoi veneau freziile, liliacul. Urma vara, cu cârciumărese, cu „ochiul boului” și „gura leului”, cu „regina nopții” și crini albi. Ieșeam din toamnă cu crizanteme.
Flori, întotdeauna flori de la bunica mea. Flori care însemnau mai mult decât orice altceva mi-ar fi putut oferi. Pentru că simțeam în ele iubire. Planta florile alea pentru ca eu și mama mea să avem în casă câte un buchet la o săptămână-două, când mergeam în vizită.
Mă plimb puțin prin amintiri și realizez că la ea în casă nu vedeam aproape niciodată flori din grădină. Comoara ei erau, însă, mușcatele. O colecție impresionantă pe care o ținea pe prispa casei modeste, mușcate cu care se mândrea.
Pentru mine, bunica asta bună și blândă și calmă, care mi s-a scurs printre degete de aproape un an, va rămâne un buchet de flori colorate și frumoase tocmai prin simplitatea lor. Asemenea unei iubiri modeste, dar devotate, care nu cere niciodată nimic în schimb.
Însă florile mele preferate vor rămâne întotdeauna bujorii. I-am primit, an de an, de ziua de naștere, de la sora bunicului meu. O floare atât de simplă, dar imposibil de confundat odată ce își deschide petalele.
Îi vedeam în curtea matușii mele, îmbobociți, așteptând parcă să mă surprindă înflorind de ziua mea – asemenea unei persoane care promite să te vadă după o perioadă îndelungată-; erau cadoul meu preferat. Așa că îi tineam în cameră până când le picau toate petalele, pe care le lăsam să se transforme într-un covor, din cauză că nu voiam să admit că sezonul lor e aproape de final.
***
Astfel de secvențe din trecut m-au făcut să înțeleg, mai târziu, de cât de puține avem nevoie, noi, oamenii, ca să fim fericiți. Și de cât de simplu este să lăsăm alți oameni să ne pătrundă în memorie pentru totdeauna.
Florile alea, în simplitatea lor, nu vor putea fi niciodată înlocuite de aranjamente costisitoare și pretențioase, generice. În ele nu se va simți niciodată devotamentul cu care sunt plantate și îngrijite, cu scopul unic de a le oferi celor care îți sunt cel mai aproape de suflet.
Poate că, rațional, florile acelea grandioase, alese după criterii total impersonale, vor fi apreciate – nu pentru ce reprezintă ele, ci pentru gestul persoanei de a ți le oferi. Dar ele nu vor reuși nicicând să spargă bariera care desparte partea rațională de cea emoțională. Ele nu se vor transforma într-o poveste de spus peste ani. Nu te vor lăsa fără suflare un moment scurt, când le vezi vândute de vreo bătrânică la colț de stradă, evocând oameni dragi, pe care nu poți să-i mai chemi înapoi.
Vor fi doar niște flori frumoase, cu care să te lauzi prietenilor virtuali, pe care să le pui pe Instagram, în goana după aprecieri fictive. Până și o floare de Selas poate să lase mai multe urme în interior.
***
Denna știa despre ce vorbește. Poate din motivul ăsta, dintre toate florile, am ales ca tricoul meu să spună povestea unei flori care nu există cu adevărat – floarea de Selas.
Și Kvothe știa și el despre ce vorbește. Știa că o floare posedă puterea de a evoca amintirea unei persoane, atât timp cât este aleasă cu o iubire sinceră și caldă, care emană prin toți porii ideea de „acasă”.
Mai târziu în roman, a făcut în așa fel încât să o strecoare pe Denna într-o grădină interzisă, unde să o aducă aproape de floarea care descrie cel mai bine cine este ea cu adevărat. Exact cum bunica mea reușea să devină o prezență permanentă în camera mea, prin florile pe care mi le-a oferit ani la rând, de primăvara până toamna.
“You said they all brought you roses.”
“They still do, ” she said. “I wish they would find a new book.”
“You made me pick a flower that would suit you better, ” I said. She smiled up at me shyly. “I remember, I was testing you.” Then she frowned. “But you got the better of me by picking one I’d never heard of, let alone seen.”
We turned a corner and the path led toward the dark green tunnel of an arching bower. “I don’t know if you’ve seen them yet,” I said. “But here is your Selas flower.”
There were only stars lighting our way. The moon so slender it was almost no moon at all. Under the trellis it was dark as Denna’s hair. Our eyes were wide and stretching to the dark, and where the starlight slanted through the leaves, they showed hundreds of selas blossoms yawning open in the night. If the scent of Selas were not so delicate, it would have been overpowering.
“Oh, ” Denna sighed, looking around with wide yes. Under the bower, her skin was brighter than the moon. She reached out her hands to both sides. “They’re so soft!”
We walked in silence. All around us Selas vines wove themselves around the trellis, clinging to the wood and wire, hiding their faces from the nighttime sky. When eventually we came out the other side, it seemed as bright as daylight. The silence stretched until I started to grow uncomfortable.
“So now you know your flower,” I said. “It seemed a shame you’d never seen one. They’re rather difficult to cultivate, from what I’ve heard.”
“Perhaps they do suit me then,” Denna said softly, looking down. “I don’t take root easily.”
Alta's World 