Când lucram în presă, i-am spus la un moment dat unui coleg de redacție că una din cărțile mele preferate, din copilărie, este Oliver Twist. Pe chipul lui s-a citit, timp de câteva secunde, un what the ef…bulversat, după care mi-a spus, într-un mod dramatic, că i se pare o carte oribilă. Iar apoi, în modul său obișnuit, s-a pornit într-o pledoarie despre Londra lui Dickens, cu context socio-politic, istoric și tot ce mai vrei, despre acea perioadă, despre viața dusă de autor și toate cele.
Am râs puțin stânjenită. Pentru că tot ce mai rețineam eu din cartea aia era că un orfan pleacă într-o aventură și își regăsește adevărata familie la final. Yay! Cam ăsta e genul de literatură pe care-l consumam în copilărie. Vorbim despre un întreg gen literar cu orfani sau copii „bătuți de soartă” – de la Singur pe lume, la David Copperfield, Marile Speranțe, etc.
N-am avut noroc de povești cu ofani dinspre zona asta de fantasy, cum ar fi Harry Potter sau Cronicile din Narnia, dintr-un motiv foarte simplu: nu se găseau la biblioteca școlii.
***
Biblioteca școlii din localitatea în care am copilărit eu, o localitate cu câteva mii de locuitori și cu o singură școală pentru mai multe sate, consta dintr-o cămăruță care era încuiată cu cheia. Nu mai țin minte exact dacă încăpea acolo o masă mică sau era doar un scaun din ăla de lemn de ți se agățau toate hainele de el, pe care era ținut caietul în care era evidența cărților împrumutate, cert e că probabil pe vremuri fusese o debara sau un spațiu de depozitare. Era, din amintirea mea, chiar mai îngustă decât cămăruța lui Harry Potter din casa unchilor săi.
Plăcerea cea mai mare legată de biblioteca cu pricina era că profa de română, care era o tipă tânără, dar extrem de strictă, nu mai știu prin ce circumstanțe ne-a dat acces la bibliotecă mie și altor trei colegi. Eram două fete și doi băieți: The Little Picassos, așa cum ne pusesem numele la un proiect de grup pe care îl primisem la engleză și care consta în a ține un jurnal în limba engleză, pe tot parcursul anului.
Așadar, în pauze noi eram acolo, în acea cămăruță, făcând „inventarul” cărților. Ne uitam la ele, le scoteam să le rearanjăm în ordine alfabetică, ne minunam de titlurile lor. Ceva ce mi-a rămas și acum în minte este că, în imaginația mea, Gala Galaction era un nume super excentric – habar nu aveam că e un autor român, cu atât mai puțin că este bărbat. Cert e că numele mă intimida și, deci, nu am pus mâna pe vreuna din cărți.
Pentru că petreceam atâta timp uitându-ne la cărți, admirând coperte, ștergându-le de praf, notându-le într-un registru, mi s-a întâmplat de multe ori în liceu și în facultate să nu îmi mai amintesc dacă chiar am citit o carte sau dacă mi-era familiară pentru că mi-am petrecut copilăria cu ea sub nas.
***
Pe timp de vară, biblioteca nu era deschisă, pentru că școala nu era deschisă. Iar cum acasă nu exista posibilitatea ca ai mei să îmi cumpere cărți după bunul plac – nu pentru că nu și-ar fi dorit, ci pentru că nu își permiteau – , tata a început să îmi aducă cărți împrumutate de la biblioteca din localitatea Brazi, de lângă Ploiești, unde el lucra.
Doamna de acolo cred că era drăguță – de fapt, nu știu cu adevărat, pentru că nu am cunoscut-o niciodată – însă de fiecare dată îi permitea tatălui meu să vină cu un braț de cărți și le puteam ține mai mult de două săptămâni.
Am avut o perioadă prin gimnaziu când citeam despre Egipt și mitologia egipteană, datorită serialului Vânătorii de comori, cu Tia Carrere. Tot ce știu e că am cerut niște cărți despre Egipt, iar tata s-a întors cu vreo 4-5. Erau, în general, non-ficțiune, și evident că îmi lua o veșnicie să trec prin ele, iar faptul că femeia asta a înțeles că e mai important ca eu să pot să le parcurg în ritmul meu decât să le predau după cele două săptămâni standard, a contat enorm pentru mine.
***
Abia prin liceu, când am început să descopăr internetul, am realizat că există literatură contemporană dincolo de Motocicleta parcată sub stele a lui Cărtărescu (pe care n-am citit-o de hobby, ci că era lectură obligatorie în manual). Probabil cea mai semnificativă citită în perioada aia a fost seria Twilight, pentru care am strâns toți banii de buzunar, cu colega mea de bancă, ca să ne permitem să le luăm fără să mai apelăm la ai noștri. Mergeam săptămânal la librărie să întrebăm când apare următorul volum. Don’t get me wrong! Nu este vreo mare operă literară cu șanse de Booker Prize sau câștigător al Premiului Nobel pentru literatură. Însă este prima mea expunere la literatura fantasy.
Prima mea experiență cu literatura contemporană care poate fi cool, relatable. Căci dincolo de drame cu vampiri și vârcolaci, vorbim despre o adolescentă stângace, nesigură, cu anxietate și care trece și printr-un episod depresiv, aflată la prima ei iubire. Iubirea de liceu cea nestatornică, nesigură, care te face să fii și mai awkward decât ești oricum. Deci da, în 2007ish, asta era relatable.
***
În august-septembrie 2020, când am stat 19 zile în casă – mai întâi contact direct, iar apoi confirmată cu prima variantă de COVID – am recitit și Oliver Twist și Twilight. La prima, m-am oripilat și eu, asemenea fostului coleg de redacție, la câtă violență, sărăcie și abuz pot exista într-o singură carte. Și eu am ajuns, apoi, să mă întreb: cum naiba am ajuns eu atâția ani să trec prin viață spunând că e una din cărțile mele preferate din copilărie? La Twilight, evident, m-am amuzat la cât de puerilă este, la cât de stângace e traducerea, la cât de exagerate sunt reacțiile personajelor din serie.
Însă mi-am amintit de ceva ce ne zisese o profă de franceză din liceu despre Viața pe un peron și anume că cel mai interesant ar fi să o citim la vârste diferite și să vedem ce înțelegem din ea.
***
Într-o altă vacanță, cred că de la ceva documentare despre Nostradamus, pe care le văzusem la TV, am ajuns la Caterina de Medici și la Michelangelo. În anul acela, începuse să apară colecția verde de la Adevărul și mi-a fost rușine să o rog pe mama să începem să le luăm și noi. Am decis să fac o listă a celor cu titluri super-super interesante și să îi presar, periodic, câte o rugăminte. La care nu a zis niciodată nu. Ca să compensăm pentru restul, împrumuta de la o colegă de la fabrică volumele pe care mi le doream.
Așa am ajuns să am o perioadă de obsesie cu viața și opera lui Michelangelo, doar pentru că citisem în vara aia Agonie și extaz. Au trecut mulți ani până când am ajuns la Basilica di San Pietro și, recunosc, că am scos un sunet între șoc și încântare când am realizat că mă aflu la doar câțiva pași de La Pietà.
În vara din anul în care am făcut 18 ani, am găsit la niște tarabe din centrul orașului în care locuiam Pe aripile vântului. Știam filmul și eram, evident, topită după Clark Gable. Și, deși mama nu era niciodată preocupată de când învăț, dacă învăț, etc., în vara aia am văzut-o în câteva ocazii iritată că stau și citesc seria asta, în loc să învăț pentru școala de șoferi.
Fast forward la o altă vară, cea a lui 2013, mai exact, când mi-am pus în cap să citesc Război și pace, pe care mi-o luasem din banii de bursă de la facultate, de la un anticariat. Asta pentru că văzusem un articol Buzzfeed cu topul cărților pe care toată lumea minte că le-a citit, dar de fapt nu le citește. La finalul acelei veri am decis că, la un moment dat, într-un viitor în care voi fi suficient de curajoasă și voi avea job, voi merge în Sankt Petersburg și-n Moscova, să calc, măcar puțin, prin lumea personajelor. Avea să se întâmple 6 ani mai târziu, dar poate despre asta o să scriu altă dată.
***
De ce acest text atât de lung? Pentru că, mi-am propus atunci când am reactivat blogul, să scriu și despre cauze în care cred. Iar una în care cred cu tărie este a Asociației Fiecare Contează: mai exact, oferirea de cărți către copiii de la un centru social. Copii care, poate, provin din familii care au nevoi mai importante de asigurat decât aceea de a le cumpăra cărți.
Știu cum e, am fost acolo. Număr pe degete cărțile pe care le-am primit de la ai mei în copilărie și, în comuna cu câteva mii de locuitori în care am crescut, nici prietenele mele nu aveau cărți contemporane. Cred că un singur copil din clasă avea seria Harry Potter.
Știu cum e să crești cu cărți împrumutate, cu volume pe care nu le iei nicăieri cu tine de frică să nu le strici sau să faci ceva și-apoi să nu mai ai de unde să împrumuți. Nu, nu este nimic rău în a împrumuta de la alții, de la bibliotecă, dar uneori poate vrei ceva care să fie doar al tău.
***
Voi vă mai amintiți ce citeați în vacanța de vară?
Mergând și mai mult în timp, la una dintre primele amintiri cu cititul, la un moment dat, în ultimele pagini ale manualului, undeva prin școala primară, era un fragment din Vrăjitorul din Oz. M-a intrigat într-atât încât nu îmi puteam lua gândul de la ce s-o fi întâmplat mai departe cu Dorothy. Evident că nu se afla în biblioteca școlii, așa cum nici Alice în Țara Minunilor nu aveam – și pe care am citit-o abia când am intrat la facultate, așa cum am făcut și cu Peter Pan.
De-atunci, am tot compensat și i-am dat copilului meu interior de toate: și Dr.Seuss și Neil Gaiman și mitologie egipteană și Philip Pullman și C.S.Lewis și J.K.Rowling și mulți alți autori pe care n-ar fi avut nicio șansă să-i fi descoperit la vremea aceea.
În vara în care am primit Vrăjitorul din Oz, am fost în culmea fericiri. Nu văzusem filmul; în era pre-internet, nici nu știam că există o ecranizare și cred că a fost chiar prima carte de peste 150 de pagini pe care citit-o.
***
Dar, revenind la scopul acestui lung text: într-o țară în care românii citesc mai puțin de 5 minute pe zi, iar 35% recunosc că nu au citit niciodată vreo carte (Eurostat), cred că este esențial să încurajăm copiii să citească. Din păcate, sunt numeroase familii pentru care a da 50 lei pe o carte reprezintă un lux pe care nu și-l permit.
Iar bibliotecile – de multe ori învechite – din școli nu prea se mai pliază pe gusturile și interesele unor copii crescuți cu TV, cu internet, cu Netflix și alte platforme de streaming. Să nu mai zic că, poate, anumite teme nici nu mai sunt relatable pentru ei.
Dacă vrei să te implici, o poți face până pe 2 iunie 2023. Cum? Citește aceste bilețele scrise de mai mulți copii de la Centrul de zi Sfânta Muceniță Sofia, din București. Descoperă ce își doresc ei să citească în vacanța de vară și comandă cărțile preferate ale unui copil (sau mai multora) și trimite-le sau du-le la sediul asociației Fiecare Contează.
Poate că pare banal că un copil vrea să citească Moara cu noroc sau Baltagul, însă gândiți-vă că din moment ce o cere, o vrea pentru că are nevoie de ea la școală și pentru că, cel mai probabil, n-a găsit-o la biblioteca școlii.
Atât de simplu este. Un gest mic de care, poate, cineva își va aminti așa cum îmi amintesc eu de o bibliotecară necunoscută din localitatea Brazi.
Alta's World 