Zi tristă astăzi. Tristă pentru toți puștii ăia cărora muzica le-a servit drept unică terapie, atunci când nici măcar ei nu au putut pune în cuvinte ceea ce întâmpla în interiorul lor. 20 iulie 2017, ziua în care Chester Bennington, solistul formației „Linkin Park” a pierdut o luptă pe care a dus-o, probabil, ani la rând.
Nimic mai agonizant decât bestia gri care își face loc în interiorul unora dintre noi și care crește și crește și crește, lăsând tot mai puțin spațiu pentru ca lumina sau aerul să mai pătrundă înăuntru. Nu este nevoie de o expertiză a unui specialist care să certifice asta.
E de ajuns să-i fi ascultat măcar o dată versurile cu atenție, la orele alea când bestia gri se face comodă în interior și nu te lasă să fii.
”Should’ve stayed, were there signs I ignored? Can I help you not to hurt anymore?
We saw brilliance when the world was asleep. There are things that we can have, but can’t keep.
If they say who cares if one more light goes out? In a sky of a million stars it flickers, flickers.
Who cares when someone’s time runs out? If a moment is all we are, we’re quicker, quicker.
Who cares if one more light goes out? Well I do.”
Vestea că Chester a pierdut lupta cu bestia m-a întristat. M-a întristat să mă gândesc că vocea lui – ca și cea a lui Gerard Way, Amy Lee, Brendon Urie, Patrick Stump, Billie Joe – au fost, pentru mine, terapia de care aveam nevoie, când nu îmi puteam auzi propriile gânduri.
Citind un comentariu în The Guardian, „Chester Bennington: Linkin Park’s singer soothed the angst of millions”, am început să scriu câteva rânduri despre ce a însemnat pentru mine muzica asta (catalogată de alții drept „emo”), în special în adolescență, și de ce, pentru mine și mulți alții, 20 iulie 2017 este într-adevăr o zi tristă.
„His soulfully indignant cries spoke not just to generically disaffected teenagers, but to those worldwide who didn’t feel their own voices could be heard. His cleanly articulated tales of emotional struggle gave millions the sense that someone understood them”, astfel rezuma The Guardian impactul lui Chester asupra generației mele.
Și am realizat că are dreptate.
Am fost printre puștii ăia cu o adolescență complicată, neînțeleși de cei din jur, catalogați drept „emo”, ironizați și izolați de colegi pentru că se simt diferiți și pentru că gândesc diferit.
În zilele în care nici eu nu puteam să pun prea bine în cuvinte cam ce se întâmplă în interior, muzica mi-era, de cele mai multe ori, mai benefică decât bătăile încurajatoare pe umăr ale puținelor prietene, care îmi luau partea când alte colege mă hărțuiau verbal și emoțional.
”I’m tired of being what you want me to be.
Feeling so faithless, lost under the surface.
Don’t know what you’re expecting of me
Put under the pressure of walking in your shoes.”
Cu căștile în urechi, nimic nu mai conta. Pentru că știam că nu sunt singură, că artiștii ăia îmi vorbesc despre ceea ce simt ei, iar ceea ce simțeau ei simțeam și eu. Așa că ajungeam să mă simt mai puțin diferită, mai puțin neînțeleasă, mai puțin singură.
Astfel de mesaje nu pot fi falsificate. Astfel de mesaje nu pier, tocmai pentru că sunt rostite o sinceritate codificată, la care ajung doar cei care privesc lumea printr-un văl.
”Remembering all the times you fought with me. I’m surprised it got so far
Things aren’t the way they were before. You wouldn’t even recognize me anymore
Not that you knew me back then, but it all comes back to me in the end
I kept everything inside and even though I tried, it all fell apart.”
Depresia este un lucru al naibii de complicat și care lovește întotdeauna când te aștepți mai puțin. Uneori dispare și crezi că nu te mai vizitează niciodată. Alteori ocupă atât de mult spațiu, încât nu își mai rămâne loc pentru nimic altceva. Uneori e pasivă, alteori e agresivă, agasantă.
Unii se învață cu ea, alții o acceptă ca pe un prieten vechi, dar, în final, ea poate să trădeze. Poate că lovește când te aștepți să nu o mai facă, când crezi că poate s-a atașat și ea de tine. Nu știu ce relație a avut Chester cu bestia lui gri. Cert e că, în final, l-a trădat.
Am văzut în seara asta că mulți din generația mea sunt triști, probabil din același motiv din care sunt și eu. Să te gândești că cineva care reușește să te facă să nu te mai simți neînțeles – pe tine și alte cine știe câte milioane -, în timp ce se luptă cu propriii lui demoni; că în timp ce, pentru tine acționează ca un remediu, pentru acel cineva este o luptă apăsătoare; că în timp ce, pe tine te ajută să te îndrepți spre lumină, acel cineva se afundă în negură, este cu adevărat trist.
”You didn’t get your way, and it’s an empty feeling
You’ve got a lot to say, and you just want to know you’re being heard
But this is not black and white. There are no clear solutions.”
Plecarea lui Chester a generat, deja, multe discuții pe rețelele de socializare. Am văzut mesajul ăsta la „Nickleback” pe Facebook și un altul, similar, la „Green Day”:
„Depression doesn’t care about age, race, gender or status. It doesn’t discriminate. Let those you care for know that you’re there for them”, și m-a făcut să mă gândesc: Chester e printre artiștii care, prin muzica lui, a ajutat numeroși puști să facă pace cu ei, cu bestia gri cu care își împart interiorul.
Pe el, însă, nu l-a putut ajuta nimeni. În final, dincolo de iubirea publicului, a rămas singur cu bestia sa.
”Take me down to the river bend, take me down to the fighting end,
Wash the poison from off my skin, show me how to be whole again.
Fly me up on a silver wing, past the black where the sirens sing.
Warm me up in a nova’s glow, and drop me down to the dream below,
‘Cause I’m only a crack in this castle of glass, hardly anything there for you to see.
Bring me home in a blinding dream, through the secrets that I have seen.
Wash the sorrow from off my skin, and show me how to be whole again,
‘Cause I’m only a crack in this castle of glass, hardly anything there for you to see.”
În final, mai spun doar atât: My dear, „we shall meet in a place where there is no darkness.”
Alta's World 