Se spune că Timpul vindecă toate rănile. Însă, în unele cazuri, cred că reușește, în cel mai bun caz, să atenueze intensitatea cu care se simt pierderile iremediabile. Sunt anumite tipuri de dureri pe care nici Timpul, nici Iubirea, nici alți oamenii nu le pot vindeca – acele goluri cauzate de pierderi neașteptate și de reveniri care nu vor mai avea loc nicicând, dar pe care le aștepți, irealist.
Aceeași pierdere se poate simți diferit, văzută prin lentila sufletească a celui căruia îi aparține – mamă, tată, soție, fiică, soră… Așa că o pierdere nu face altceva decât să creeze prăpăstii imposibil de traversat de aceia care o împărtășesc.
Toți aceștia au în comun un lucru – acela că își blochează interiorul astfel încât nimeni să nu mai intre acolo, astfel încât cel pierdut să nu iasă de acolo și să fie pierdut pentru vecie. Fiecare se îmbăiază în întunericul propriului gol, într-un tango cu fantomele trecutului. Ajunge să trăiască dincolo de Timp, dincolo de Moarte, dincolo de Viață. În interior nu ai nevoie de aer, nu ai nevoie de lumină. Tot ce îți este necesar sunt amintirile; speranța că Memoria nu te va trăda niciodată, că nu va ajunge să îți șteargă și să îți ascundă nimic.
Poate că unii își autoimpun o existență de suprafață, care să îi ajute să funcționeze în social. Poate că alții se transformă într-un memorial al pierderii. Poate că așteaptă ca praful Timpului să se așeze peste ei. Poate se pierd de Sine în existența altor ființe. Însă dincolo de toate, în interior, trăiesc în această sferă protectoare, unde nu este nevoie ca pierderea să se întâmple – o sacrificare a propriului Sine, pentru ființa pe care nu o vrea plecată.
Pe aceeași temă: TREIZECIURI. DESPRE PLECĂRI NEAȘTEPTATE. ŞI DESPRE CEI CARE RĂMÂN ÎN URMĂ
Poate că pentru unii soluția este să blameze Timpul, Moartea, Iubirea, așa cum se întâmplă cu Howard (Will Smith) din „Collateral Beauty”. Poate alții se agață obsesiv de o linie melodică, în disperarea de a-și ține corpul pe linia de plutire, așa cum face Charlie (Adam Sandler) din „Reign over me”.
Collateral Beauty: Lecția lui Howard
Ce ai face dacă te-ai trezi într-o zi că Moartea, Timpul și Iubirea vor să te resusciteze, să te scoată din Gol și să te învețe să faci primii pași din nou? I-ai primi cu furie? Cu brațele deschise? Ai crede că ai înnebunit?
Pentru Howard, pierderea fiicei sale în vârstă de șase ani, marchează transformarea sa într-un memorial al durerii, într-un memorial al pierderii. În încercarea de a se elibera, măcar puțin, de demonii care îl macină, adresează scrisori Morții, Timpului și Iubirii.
„Dear Death, you travel so much mythology. Cause so much pain, inspire such fear, but you’re a paper tiger to me. You’re just pathetic and powerless middle management. You don’t even have the authority to make a simple trade”.
„Time, they say you heal all wounds, but they don’t talk about how you destroy all that’s good in the world. How you turn beauty into ash. Well, you’re nothing more than petrified wood to me. You’re a dead tissue that won’t decompose. You’re nothing.”
„Love, you’re nothing to me. Goodbye!”
Și, în mod surprinzător, cele trei concepte abstracte iau formă umană și îi vin în ajutor. „Suntem cu toții conectați prin iubire, prin timp, prin moarte. Cu toții tânjim după iubire, cu toții vrem mai mult timp, cu toții fugim de moarte”, spune Howard, înainte ca viața să-i ia o întorsătură cu totul neașteptată. Aceste trei noțiuni vin să îi arate că, de fapt, existența trebuie apreciată pentru o frumusețe neașteptată – „collateral beauty”, o sumă a tuturor experiențelor care ne definesc și care apare când ne așteptăm mai puțin. Poate, însă, un om pentru care viitorul și prezentul se transformă în trecut să vizualizeze ideea unei astfel de existențe? Răspunsul este nu. Cel puțin până când nu apare un alt concept – acela de acceptare.
Mi-aduc aminte un citat de-al lui Ellizabeth Gillbert în „Eat, Pray, Love”: „Iubești pe cineva? Iubește! Îți lipsește? Simte-i lipsa. Trimite-i iubirea și căldura ta de câte ori te gândești la ea, iar apoi învață să accepți lucrurile așa cum sunt.” Însă Acceparea este adusă de Timp. Iar pentru ca ea să vină, trebuie să treacă timp – timp ca ușa interiorului să se deschidă măcar într-atât încât să pătrundă înăuntru o singură rază de lumină.
Ce faci când Moartea, Timpul și Iubirea îți cer să le accepți așa cum sunt? Te revolți. Începi să acumulezi o furie pe cale să se reverse din tine ca lava dintr-un vulcan. Odată ce se întâmplă acest lucru, realizezi ceva important – că ești încă viu și că n-ai altă șansă decât să înveți din nou să trăiești.
Moartea este o bătrânică simpatică cu părul gri, privire caldă și îmbrăcată în albastru electric, pe care o asemăn celei din „The Book Thief” de Markus Zusack.
Death: „Dogs grief and they understand death. You call me a paper tiger. In the letter you wrote to me you said I was pathetic. I just wanted to tell you that you’re wrong. I’m not just powerless middle-management. I didn’t want to make the trade. It was my call.”
Howard: „What do you want? Why are you here. I’ve heard all of your platitudes. I got them, I know. She’s in a better place. This is all a part of a master plan. Heard that one too. Here’s my favorite: God looked down and saw the most beautiful rose, so beautiful that he picked him to have it in Heaven all for Himself. The it’s the science, biocentrism, and we’re all living and dying in infinite universes all at the same time. And the religion. And can’t forget the poetry. I got it. It all basically says that you’re a natural part of life, we shouldn’t hate you, we shouldn’t fear you. I guess we should just accept you, right? That’s it? I get it, here is the thing. It’s just a bunch of intellectual bullshit, because she’s not here holding my fucking hand”.
Apoi apare Timpul. Un tânăr arogant și puțin impertinent, iritat peste măsură că oamenii nu apreciază darul pe care li-l oferă.
Time: „If Love is creation and Death is destruction, I’m just a terrain in between. You don’t understand Time. No one understands Time. I mean, Einstein came close when he said I was an illusion. You wrote me because you need me. You all like to bitch and complain: said I was an illusion. You wrote me because you need me. You all like to bitch and complain: <<There isn’t enough time>>; <<Life is short>>; <<the gray hairs are coming in>>. You know, a day is long as hell. I’m abundant. I’m a gift. Even while you’re standing here talking shit, I’m gifting you and you’re wasting it. I should be the one that’s writing angry letters.”
Treptat, aceste prezențe umane ale unor concepte abstracte încep să îl readucă pe Howard în simțuri, chiar dacă primul pas spre Acceptare este conștientizarea reală a pierderii.
Howard: „I got a lot of things I’d like to say to you. I don’t care about time. This is a prison sentence. I don’t want your gift. Because you took hers.”
Iubirea apare ca o ființă fragilă, care înțelege că este aducătoare de fericire și de suferință în același timp. Însă Iubirea este persistentă, apare când nu o dorești, când o aștepți mai puțin. Iubirea este căldură. Însă pierderea ei aduce întuneric.
Love: „I’m sorry. I’m so sorry. You said goodbye and that’s… We don’t get to choose who we love or who loves us back. And that means you’re powerless to me as long as you are alive, because I am the fabric of life. I’m within you. I’m within everything. If you can accept that, that maybe you get to live again (…) I can be home, Howard, remember? Do you remember me? You have to trust me.”
Howard: „Trust you? I did trust you. And you betrayed me! I saw you every day in her eyes and I heard you in my voice when she laughed and I felt it you inside of me when she called me daddy. And you betrayed me! You broke my heart.”
Love: „No, I’m in all of it. I’m the darkness and the light. I’m the sunshine and the storm. Yes, you’re right. I was there in her laugh, but I’m also here now in your pain. I am the reason for everything. I am the only why. Don’t try and live without me. Please don’t.”
În final, Howard deschide ușa din interior și lasă lumina să pătrundă înăuntru. Odată ce realizează că este încă viu, Acceptarea îi ia locul durerii. Pierderea nu poate fi substituită, însă el găsește o cale să înceapă să trăiască cu ea.
Reign over me: Pierderea lui Charlie
Charlie își pierde toată familia – trei fiice, soția și câinele – când avionul în care se află se prăbușește. Măcinat de „vina supraviețuitorului”, aceea de a nu fi fost și el acolo când s-a întâmplat tragedia, Charlie pică într-o spirală a negării.
Astfel, el ajunge să își trăiască fiecare zi prin prisma celei de dinainte ca familia sa să fie pierdută iremediabil. În încercarea de a rămâne în viață la exterior, își blochează amintirile și sentimentele, iar atunci cândeste bântuit de imagini cu fiicele sale, de sunetele vocilor lor, se refugiază în notele muzicale ale melodiei „Reign Over Me” de la The Who.
Situația începe să se schimbe, însă, când se întâlnește întâmplător pe stradă cu colegul său de cameră din timpul anilor de studenție, Alan. Astfel, pentru Charlie, prietenul din tinerețe și o tânără doctoriță psihiatru, pe nume Angela, ajung să joace rolul pe care Moartea, Timpul și Iubirea îl au pentru Howard.
Cei doi înțeleg că acceptarea vine prin Timp, că nu poate fi impusă din exterior și nici autoimpusă, că imaginile trecutului pot fi atât de apăsătoare încât un om să le vadă constant în fața ochilor, iar singura soluție pentru a trăi cu ele este să facă pace cu Trecutul, cu Moartea și cu Iubirea.
Într-un moment de luciditate, Charlie se deschide și vorbește despre familia sa:
„I don’t need to talk about her or look at pictures. ‘Cause the truth is, a lot of times, I see her, on the street. I walk down the street, I see her in someone else’s face. Clearer than any of the pictures you carry with you. I get that you’re in pain, but you’ve got each other. You got each other! And I’m the one who’s gotta see her and the girls all the time. Everywhere I go! I even see the dog. That’s how fucked up I still am! I look at a German shepherd, I see our goddamn poodle”. Însă astfel de momente îl sfâșie într-atât este aruncat aproape de granița cu nebunia.
Pas cu pas, prin prezențe aproape tăcute, Alan și Angela îl ajută să meargă din nou, să se apropie, măcar puțin, de Acceptarea aducătoare de puțină liniște sufletească.
Angela Oakhurst: „I think that Charlie needs to find his own way. Not on our time, but on Charlie’s time, and I think that will happen. He’ll find people that will fill his life again. Not today, but soon… slowly.”
Pe aceeași temă: FIRUL ROȘU (II). DESPRE DRUMURI SPRE ACASĂ. CÂTEVA ÎNTOARCERI ÎNTUNECATE
Alta's World 