Firul roșu (II). Despre drumuri spre acasă. Câteva întoarceri întunecate. „Manchester by the Sea”, „Juste la fin du Monde”, „Lion” și „Sieranevada”

Acasă.

În „The Poetics of Space”, filosoful Gaston Bachelard pornește de la ideea de „home”, pentru a ilustra impactul pe care acest spațiu protector îl are asupra gândurilor, amintirilor și viselor noastre.

Suntem ființe care se refugiază în ceea ce semnifică „acasă”, ca într-un spațiu al unei fericiri imemoriale și ajungem să simțim acest „acasă” oriunde ne poartă pașii. Tânjim după „acasă”. „Acasă” ne cheamă. Uneori, se poate întâmpa să fugim tocmai de acest „acasă”. Ne îndepărtăm de „acasă”. Însă, în final, ne întoarcem tot în același punct. Asemenea somonilor.

Somonul își trăiește primii ani în râurile în care a fost creat, după care înoată spre mare sau ocean, unde începe să se maturizeze. Când atinge maturitatea, însă, somonul parcurg drumul spre „acasă” – râurile natale -, unde depune icre. Imediat ce își duce misiunea la bun sfârșit, somonul moare.  Astfel, pentru somon, viața începe și se termină tocmai în punctul ăla numit „acasă”.

„And after we are in the new house, when memories of other places we have lived in come back to us, we travel to the land of Motionless Childhood, motionless the way all memorial things are. We live fixations, fixations of happiness. We comfort ourselves by reliving memories of protection. Something closed must retain our memories, while leaving them their original value as images. Memories of the outside world will never have the same tonality as those of home and, by recalling these memories, we add to our store of dreams; we are never real historians, but always near poets, and our emotion is perhaps nothing but an expression of a poetry that was lost. The house is one of the greatest powers of integration for the thoughts, memories and dreams of mankind. The binding principle in this integration is the daydream. Past, present and future give the house different dynamism, which often interfere, at times opposing, at others, stimulating one another. In the life of a man, the house thrusts aside contingencies, its councils of continuity are unceasing. Without it, man would be a dispersed being. It maintains him through the storms of the heavens and through those of life. It is body and soul. It is the human being’s first world. Before he is <<cast into the world>>, as claimed by certain hasty metaphysics, man is laid in the cradle of the house. And always, in our daydreams, the house is a large cradle. A concrete metaphysics cannot neglect this fact, this simple fact, all the more, since this fact is a value, an important value, to which we return in our daydreaming. Being is already a value. Life begins well, it begins enclosed, protected, all warm in the bosom of the <<house>>” (Bachelard).

Sunt oameni care parcurg, poate, drumul spre „acasă” pentru a își regăsi sinele. Însă sunt și oameni pentru care drumul spre „acasă” este exterior voinței proprii – impus de norme sociale, de legături de sânge sau poate doar dintr-o nostalgie pentru un ceva „always already forgotten”.

Drumul spre „acasă”, însă, nu este întotdeauna simplu. Nu este întotdeauna dorit de noi. Nu este întotdeauna plăcut.

Câteva „drumuri spre acasă”, m-au făcut să mă gândesc la unul al meu – la un drum pentru care mi-aș oferi bucăți de oase, picături de sânge și nisipul din clepsidră să nu fi fost nevoită să îl parcurg.

Îmi vin în gând un Lary din „Sieranevada” care se întoarce acasă pentru parastasul de 40 de zile al tatălui său, un Lee Chandler din „Manchester by the Sea”, care revine într-un oraș în care viciile propirii au dus la pierderea iremediabilă a celor dragi, pentru a avea grijă de nepotul său, după ce Joe – fratele – îi moare. Mă mai gândesc și la Louis-Jean Knipper din „Juste la Fin du Monde”, care simte că trebuie să își ia rămas bun de la un loc și de la niște oameni pe care nu i-a mai văzut de 12 ani, pentru că nu mai are foarte mult timp rămas în clepsidră. Mă gândesc, în final, la Saroo din „Lion”, care regăsește drumul spre „acasă”, după 25 de ani în care s-a zbătut să supraviețuiască, la mii de mile depărtare.

În final, drumul întunecat este și despre o Alta pe care picioarele au împins-o spre „acasă” doar pentru a o conduce spre o altă casă, mai rece, pe ființa de care era legată prin firul roșu. Nu știu în ce măsură se dovedesc toate aceste întoarceri a fi revelatoare. Însă știu, cu siguranță, că este vorba despre parcursuri întunecate, de-a lungul cărora demonii plutesc deasupra capetelor, ca niște dementori gata să îți stoarcă ultima suflare care te mai ține viu.

Sieranevada: Drumul lui Lary

Lary este un medic stabilit în Franța, care revine într-un „acasă”cu trei camere, în care se îngrămădesc 16 oameni pentru parastasul de 40 de zile. Este un „acasă” asurzitor, în care fiecare membru al familiei vorbește doar pentru a-și acoperi golul din interior. Pentru că pierderea e mai ușor de îndurat printre zgomotele altora decât prin refugierea în memorialul propriei dureri.

Nu este un acasă reconfortant. Însă este un „acasă” în care se află, încă, sufletul tatălui său, care urmează să plece din lume, după încheierea celei de-a 40-a zi.

Manchester by the Sea: Drumul lui Lee Chandler

Lee Chandler este adus în Manchester de moartea fratelui său Joe, cu care obișnuia să aibă o relație apropiată. Asta înainte ca dependența de alcool să îl facă pe Lee să fie călăul propriilor copii, moment în care „acasă” se transformă într-un morman de cenușă și oase.

Astfel, Lee își lasă în urmă fratele bolnav și nepotul pe care obișnuia să-l adore, pentru a se scăpa pe sine.

Însă plecarea lui Joe îl aruncă, împotriva voinței, pe drumul către ceea ce obișnuia să-i fie „acasă”. Un loc în care ajunge să se zbată nu doar cu demonii propriului trecut, cât și cu dificultatea de a rămâne tutorele legal al unui adolescent dificil.

Am văzut în Lee un om care și-a plecat demult fruntea în fața destinului. Un om învins de propria-i soartă, pentru care „acasă” înseamnă agonie. O agonie de care nu are altă soluție decât să fugă, pentru a supraviețui.

Juste la Fin du Monde: Drumul lui Louis Knipper

După 12 ani de absență, în care tot ce le-a trimis fraților și mamei au fost niște vederi de zilele de naștere și de sărbători, Loius decide să parcurgă drumul către„acasă”. Un „acasă” unde îl așteaptă un frate furios, o soră care îl vede pentru prima oară și o mamă care este mult prea recunoscătoare să își revadă fiul pentru a-i condamna absența îndelungată.

Drumul lui Louis este, însă, unul motivat de egoism. În pragul morții, nostalgia îl împinge să revadă locul unde a simțit prima iubire, casa modestă în care își împărtășea fericirea cu fratele său, Antoine, să rememoreze micile călătorii pe care le făcea cu părinții, să simtă, o ultimă oară, parfumul mamei.

„Why fear them? It might be pleasant. Like in those romance novels – endless love, silly laughs. They’d forget the faults or forgive me nothing. Tears and shouts. Secrets, sorrows. And when I tell them that I’m going away – until the end of time – what then? Unpredictable. And yet… it’s just a family meal, not the end of the world.”

Reuniunea se dovedește, însă, a fi departe de una de basm. În loc de „acasă-ul” senin  al copilăriei găsește furie, tăcere, ziduri prea groase pentru a fi demolate într-o singură zi.

Cu toate acestea, știe că nu poate pleca din lume fără să arunce o privire spre imperfecțiunea spațiului cândva protector.

Lion: Drumul lui Saroo

Micul Saroo, în vârstă de cinci ani, își adoră fratele mai mare, pe Guddu. Însă printr-o întâmplare, adoarme într-un tren care îl duce la 1.600 de kilometri distanță de sătucul natal. Luni mai târziu, este îmbarcat într-un avion spre Australia, unde îl așteaptă o familie adoptivă.

25 de ani mai târziu, însă, lui Saroo încep să i se înfățișeze frânturi dintr-o altă viață. Un „acasă” la limita sărăciei, însă plin de iubirea figurii materne și pofta de viață a lui Guddu.

„Acasă” îl strigă, iar chemarea este atât de puternică încât aproape că îi mistuie întregul interior. Firul roșu al sângelui îl trage înapoi. Când, însă, regăsește „acasă”, descoperă doar o fericire parțială. „Acasă” cel din trecut ajunge să se ciocnească violent de cel al prezentului.

Firul roșu: Drumul Altei

“It is better to live in a state of impermanence than in one of finality.”

O seară de miercuri, un metrou, un tren, o mașină. O fată cu speranțe la granița dintre vis și realitate, care se așteaptă la ce e mai rău, însă pentru care „cel mai rău”-ul pe care îl poate vizualiza nu include pierderi fatale. Însă firul roșu se taie într-o seară de martie, ceea ce o aruncă într-o „acasă” împresurată în tăceri și umbre. Un drum care a adus după sine o staționare de-o lună, însă o staționare venită mult prea târziu.

O tăcere care se lovește de ea ca un reproș. Reproșul de-a nu fi parcurs drumul spre acasă înainte ca el să se întunece.

Cinci drumuri întunecate spre „acasă”.

Drumuri pe care poate că ne ferim să le reluăm, pentru c-ar însemna să revenim iar și iar în același punct. Așa că ne mulțumim doar să ne amintim de „acasă” și să parcurgem drumul înapoi prin amintiri și vise.

Din când în când, însă, ceva ne trage înapoi. Iar noi ne lăsăm purtați în direcția sunetelor care ne strigă „de-acasă”, deși știm că ne vom trezi, din nou, în mijlocul unui drum întunecat.

„And all the spaces of our past moments of solitude, the spaces in which we have suffered from solitude, enjoyed, desired, and compromised solitude, remain indelible within us and precisely because the human being wants them to remain so. He knows instinctively that this space identified with his solitude is creative; that even when it is forever expunged from the present, when, henceforth, it is alien to all the promises of the future, even when we no longer have a garret, when the attic room is lost and gone, there remains the fact that we once loved a garret, once lived in an attic. We return to them in our night dreams. These retreats have the value of a shell. And when we reach the very end of the labyrinths of sleep, when we attain to the regions of deep slumber, we may perhaps experience a type of repose that is pre-human; pre-human, in this case, approaching the immemorial. But in the daydream itself, the recollection of moments of confined, simple, shut-in space are experiences of heartwarming space, of a space that does not seek to become extended, but would like above all still to be possessed. In the past, the attic may have seemed too small, it may have seemed cold in winter and hot in summer. Now, however, in memory recaptured through daydreams, it is hard to say through what syncretism the attic is at once small and large, warm and cool, always comforting” (Bachelard).

FIRUL ROȘU. CÂTEVA POVEȘTI CU, DESPRE ȘI PENTRU FRAȚI (I)