Treizeciuri. Despre plecări neașteptate. Şi despre cei care rămân în urmă

Curând vom fi în data de 30. O dată de care sunt legată atât la nivel personal, cât și la nivel colectiv – de generație. O dată care marchează plecări neașteptate. Fiecare zi se rotește în jurul unui 30, ca o așteptare continuă – ca o așteptare care ține toată viața, cum ar spune Paler.

Aud cum mi se împletesc în gând sunete și litere, care-mi vorbesc toate despre plecări neașteptate. Plecări care au deschis bucle ale timpului – asemenea celor în care se refugiază personajele lui Murakami, în care nimic nu se schimbă, în definitiv. Bucle care, ca un spațiu protector, ne țin departe de realitatea imediată – o realitate mai goală, mai pustie. O realitate incompletă.

Rememorez un 30.10 – ziua care avea să marcheze începuturile mele în presă. Ziua în care aveam să merg cu cei doi M. într-un club și aveam să o privesc pe M. cum izbucnește în plâns, în mijlocul mulțimii, pe melodia „Help me lose my mind” în timp ce, de pe scenă, pe telefonul DJ-ului se vede scris, cu litere albe pe fundal negru „COLECTIV”. Ziua în care aveam să simt mirosul de carne arsă din fața clubului care a smuls de pe fața pământului 64 de tineri. Ziua în care am devenit „generația arsă”.

Vineri am vorbit cu părintele unuia dintre tinerii care a plecat de aici, la 13 zile după Colectiv. Înainte să îmi fac curaj și să sun, am stat mult și m-am gândit. „Ce ai putea să îi spui unui părinte care a rămas într-o realitate incompletă?”. Încă nu am găsit răspunsul. Cred că, de fapt, nu poți să spui nimic.

Am simțit-o acut într-un 30.03. Un părinte, mai mult decât oricine altcineva, este aruncat într-o prăpastie, din care nimeni, absolut nimeni, nu îi mai poate scoate. Nici măcar celelalte ființe create de ei, care rămân în urmă. Plecarea neașteptată lasă goluri de neumplut. Liniști de neumplut. O tăcere cu 1000 de chipuri. Cuvintele se topesc înainte să fie vocalizate, la fel cum pragul ușii rămâne ca o barieră dincolo de care aștepți – iar și iar, să răsară cel care a rămas, de-acum, doar într-o buclă a amintirilor. Oricât ai conștientiza o pierdere, la nivel rațional, golul te aruncă într-o perpetuă așteptare.

Privești spre trecut, în timp ce ești aruncat de Timp spre viitor. E ca și cum ai merge cu spatele. Ca și cum încerci să atingi un ceva ce nu mai este, de mult, tangibil.

Un părinte marcat de o pierdere neașteptată se transformă într-un mausoleu, dominat de absență, de tăceri, de cuvinte care se lovesc de un zid, dincolo de care nu mai pătrund nici sunete, nici lumini. Un părinte devine, inevitabil, un mausoleu al absenței. Mausoleu al pierderii. Mausoleu al așteptării. Pentru el, așteptarea ține toată viața. Se trezește, brusc, pe un peron părăsit și de divinitate și de viață. Singurul tren pe care îl așteaptă are, pentru el, un singur călător. Însă trenul nu mai vine, deci călătorul întârzie să apară.

Ce poți spune cuiva marcat de așteptare și absență? Cuvintele sunt de prisos.

Fiecare e singur în propria sa buclă. Nicio aşteptare nu semănă cu cealalta, aşa că fiecare simte pierderea altfel, şi devenim cu toții nişte insule solitare. Fiecare este singur în propria suferință, deşi cauzată de aceeaşi dispariție. Nicio durere nu seamănă cu alta, aşa că devenim incapabili de a ne înțelege unii pe alții. În momentul 0, toate podurile dintre insule se prăbuşesc. La suprafață, supraviețuim. Viața nu ne lasă altă opțiune. În interior, însă, suntem asemenea lui Miss Saeki. Cel care pleacă rămâne etern tânăr, iar noi nu avem altă soluție decât să ne cufundăm în interiorul buclei, ca nu cumva să permitem timpului să aşeze praf peste amintiri. Peste cine obişnuiam să fim înainte de un 30 anume.

Most things are forgotten over time. Even the war itself, the life-and-death struggle people went through is now like something from the distant past. We’re so caught up in our everyday lives that events of the past are no longer in orbit around our minds. There are just too many things we have to think about everyday, too many new things we have to learn. But still, no matter how much time passes, no matter what takes place in the interim, there are some things we can never assign tooblivion, memories we can never rub away. They remain with us forever, like a touchstone.

Cum i te poți adresa cuiva care se află la granița dintre lumi? “Bine”, îți va răspunde, dacă vei întreba, cu cele mai bune intenții “Ce mai faci? Cum te mai simți?”.

Eul social – de suprafață- încearcă să fie pe cat de bine poate, într-o asemenea circumstanță. În schimb, eul de adâncime se va agăța de ultimele secvențe – un film care se repetă la nesfârşit. Va lăsa, cel mai adesea, eul de suprafață să îl distragă şi să îl scoată din bucla în care este prins.

So that’s how we live our lives. No matter how deep and fatal the loss, no matter how important the thing that’s stolen from us–that’s snatched right out of our hands–even if we are left completely changed, with only the outer layer of skin from before, we continue to play out our lives this way, in silence. We draw ever nearer to the end of our allotted span of time, bidding it farewell as it trails off behind. Repeating, often adroitly, the endless deeds of the everyday. Leaving behind a feeling of immeasurable emptiness.

Nicio pierdere nu e uşoară. Însă anunțul unei potențiale plecări neaşteptate te transformă într-un fel de Schrödinger – cel drag este şi nu mai este.

Speri în miracole – deşi, rațional, la un nivel de adâncime, parcă simți deja pierderea. Îți faci scenarii optimiste – cu final Hollywoodian – şi, în acelaşi timp, vizualizezi sfârşituri realisto-dramatice, asemenea unor pelicule franțuzeşti. Însă nimic, absolut nimic, nu poate pregăti căderea.

And you really will have to make it through that violent, metaphysical, symbolic storm. No matter how metaphysical or symbolic it might be, make no mistake about it: it will cut through flesh like a thousand razor blades. People will bleed there, and you will bleed too. Hot, red blood. You’ll catch that blood in your hands, your own blood and the blood of others. And once the storm is over you won’t remember how you made it through, how you managed to survive. You won’t even be sure, in fact, whether the storm is really over. But one thing is certain. When you come out of the storm you won’t be the same person who walked in. That’s what this storm’s all about.

30.10. Multă vreme m-am gândit la ei. M-a durut pierderea lor. A unor ei pe care nu i-am cunoscut personal. Asta pentru că m-am identificat cu ei. Puteam fi şi noi – eu şi cei doi M şi sutele de ființe care se aflau într-un alt club, în noaptea tragediei. Putea fi oricare dintre noi, tinerii iubitorii de viață. Noi, cei numiți “generația arsă”.

30.03. Însă am realizat câteva luni mai târziu că există numeroase tipuri de dureri. Numeroase tipuri de absențe. Absențe apăsătoare, care te aruncă cu un picior în gura demonului numit nebunie. Fiecare plecare te lasă tot mai incomplet. Tot mai gol. Iar zidurile mausoleului se ridică tot mai înalte.

Absențele îngroapă cuvintele. Nimic şi nimeni – nici măcar cei rămaşi în urmă (şi cu care împărtăşeşti aceeaşi pierdere) nu pot umple, câtuşi de puțin, golul. Este, fiecare, singur pe propriul peron. În propria suferință. În propria aşteptare.

La suprafață rămân doar măşti. Măşti obosite să se tot împingă spre normalitate, conştiente că, în momentul în care treci din realitatea A în realitatea B, este imposibil să revii la prima, aşa că se refugiază într-un A secund, în care totul se derulează repetitiv – o buclă ruptă din realitatea A, fără de care existența în realitatea B ar fi de neîndurat.

Niciun cuvânt nu răzbate până în interiorul celor care rămân victimele unor plecări neaşteptate. Se află, fiecare, pe un peron uitat de lume.  Pentru ei, devine un jurmământ solemn că nimic nu va fi uitat. „A nu uita” devine mantra lor.

Pe aceeași temă:

 SUNTEM TOȚI LA FEL?! CUGETĂRI DESPRE EMPATIE.
 V-AM UITAT, MĂ, V-AM UITAT! #HOUSEOFMEMORIES