Când încă citeam romanul Paulei Hawkins, am dat în feed peste un articol cu titlul „De ce nu ar trebui romanul <<Fata din Tren>> să fie comparat cu <<Fata dispărută>>”. Întrucât romanul lui Gillian Flynn m-a captivat prin modul de construcție a personajelor, prin stilul literar, prin firul narativ care ia o întorsătură total neașteptată cam după ce cititorul parcurge jumătate din roman și este aproape convins că știe ce s-a întâmplat, am decis să aștept să descopăr, cu ochii mei, dacă „Gone Girl” poate fi egalat de „The Girl on the Train”.
Între cele două romane există multe similitudini. Una este ecranizarea. „Gone Girl” a fost ecranizat în 2014. „The Girl on the Train” va intra în cinematografe în această toamnă-iarnă. Din punctul meu de vedere, ecranizările nu sunt neapărat un lucru rău, întrucât sunt anumiți scenariști și regizori care știu să lase de-o parte câteva piese din puzzle, astfel încât să incite mintea privitorului dornic să înțeleagă totul într-atât încât să își caute răspunsurile în roman. Ei bine, pentru mine, filmul „Gone Girl” exact asta a făcut (la fel cum mi s-a întâmplat și în cazul „Paper Towns”, „Never Let Me Go”, „The Perks of Being a Wallflower”).
Gone Girl de Gillan Flynn
În linii mari, povestea creată de Gillian Flynn surprinde relația disfuncțională a unui cuplu, care se dezvăluie în ochii cititorului/privitorului după ce Amy dispare, iar Nick devine principalul suspect, datorită apariției din senin a numeroase indicii menite să îl inculpe.
Amy este un fost copil-geniu, crescută de părinții ei în mod experimental, prin transformarea vieții sale într-o serie de cărți pentru copii. Astfel, ea crește cu trauma de a fi într-o constantă competiție cu „The Amazing Amy”, personaj fictiv care este, întotdeauna, cu un pas înaintea sa, ceea ce o transformă într-o sociopată a cărei adevărate naturi este ascunsă sub un spirit de observație ascuțit, sarcasm fin și o abilitate desăvârșită de a-i manipula pe cei din jur și de a-și controla emoțiile. La rândul său, Nick este victima experiențelor traumatice din copilărie; cu un tată alcoolic și violent, el își construiește o mască care să îi ascundă vulnerabilitățile, și care se reflectă mai ales în atitudinea sa aparent plină de încredere și zâmbetul fals, dar încrezător, care nu-i lipsește de pe chip nici mai târziu, când soția sa dispare.
Astfel, „Gone Girl” spune povestea a două măști care decid să-și construiască un viitor împreună. Dar ce se întâmplă când adevăratul sine devine mai puternic decât relația care îi ține împreună? Când Amy descoperă că soțul ei i-a fost infidel, la suprafață iese, din nou, „Amy-cea-calculată”, „Amy-cea-răbunătoare”, care nu poate admite ideea ca altcineva să fie mai „amazing” decât ea, ceea ce declanșează întreaga intrigă a romanului devenit film.
Atât scriitoarea Gillian Flynn, cât și regizorul David Fincher (cunoscut și pentru „Fight Club”, „The Curious Case of Benjamin Button”) transformă relația dintre cei doi într-un puzzle cu piese bizare, neclare, conducând cititorul/privitorul pe piste false, oferindu-i doar atâtea informații cât să îl țină aproape de poveste până la final. Iar finalul filmului este ceea ce m-a determinat să merg spre carte, pentru a înțelege cum de pot niște oameni disfuncționali, care nu sunt capabili de a iubi pe altcineva decât pe sine, să prefere o viață agonizantă împreună, în loc să își clădească altele pe cont propriu? Asta e piesa de puzzle pe care Fincher a lăsat-o de-o parte pentru ca privitorul să caute răspunsul în paginile lui Flynn.
Romanul „sapă” mai adânc în subconștientul celor doi, astfel că permite cititorului să descopere cam cât de puternic poate fi efectul unor experiențe traumatice din copilărie. Nick și Amy sunt, într-o anumită măsură, niște monștri, însă sunt creațiile acțiunilor propriilor părinți. Amândoi își simt difuncționalitățile, însă nu sunt capabili să realizeze ce le-a declanșat. În cel mai bun caz, ei reușesc să le țină, o vreme, ascunse de ochii celuilalt. Când măștile cad, în mod total neașteptat, ei realizează că se merită unul pe altul într-atât încât singurul viitor plauzibil îi include pe amândoi, în același loc.
The Girl on the Train de Paula Hawkins
De romanul Paulei Hawkins auzisem. Nu m-a încântat prea tare ideea de a-l citi până când nu am descoperit, într-o perioadă scurtă, niște fapte interesante care mi-au stârnit curiozitatea.
În primul rând, romanul „The Girl on the Train” se afla pe lista cu lecturi de vacanță a președintelui Obama. „Oare ce l-a determinat pe unul dintre cei mai influenți oameni de pe planetă să își petreacă timpul cu acest roman?”, m-am întrebat. În al doilea rând, fusese comparat cu „Gone Girl” (roman care a ajuns să fie unul dintre preferatele mele, pe care l-am tot recomandat, pe care l-am și făcut cadou, despre care am purtat discuții cu M., nopți la rând), astfel că voiam să văd dacă nu cumva avem de-a face cu un fel de „Amy” vs. „The Amazing Amy”.
În al treilea rând (și care a cântărit cel mai greu), trailerul filmului regizat de Tate Taylor (cunoscut și pentru „The Help”). La prima vedere a trailerului „Gone Girl”, am fost absolut fascinată de Rosemund Pike, sentiment care a crescut după ce am parcurs și paginile romanului. Ei bine, și în cazul filmului „Girl on the Train”, am fost total absorbită de cele câteva minute în care apare Emily Blunt; erau ca niște piese de puzzle amestecate haotic pe jos, pe care simțeam cu disperare dorința de a le pune în ordine. Tot aici a contribuit și un articol de pe Indiewire, care oferea o listă cu ecranizări care urmează să apară în această toamnă: „Cărți pe care e de recomandat să le citiți înainte să apară filmele”. Însă Blunt a fost, cu siguranță, cea care și-a spus cuvântul.
Însă „The Girl of the Train” nu este „Gone Girl”.
Deși este structurată în același mod, „The Girl on the Train” este un roman spus din punctul de vedere al trei femei. În roman apar și patru bărbați (dintre care doi ai propriile lor schelete în dulap), însă vocile lor rămân, în mare tăcute, redate doar în contextul în care interacționează cu personajele feminine.
Pe scurt, Rachel este o femeie dependentă de alcool care, în fiecare dimineață ia trenul spre Londra, la aceeași oră, acordând o atenție specială unui cuplu pe care îl vede pe geam. Ea dezvoltă un oarecare atașament față de acest cuplu pe care nu îl cunoaște, însă pe care îl vede ca o proiecție a ceea ce obișnuia să aibă cu fostul ei soț, Tom. Astfel, furia ei crește la cote maxime atunci când o vede pe femeie sărutându-se cu un alt bărbat în curtea casei.
Pe măsură ce romanul progresează, cititorul descoperă că viața ei fusese o ruină de când Tom a părăsit-o pentru Anna, astfel că ideea de a vedea năruită imaginea perfectă a cuplului pe care îl observă din tren și a cărei poveste și-o conturase în minte, ca un fel de mecanism de autoapărare, care să o ajute să evadeze din propria ei stare de nefericire, o revoltă peste măsură. Din acest motiv, Rachel ajunge să se afle în împrejurimi, în noaptea în care femeia pe care o observa din tren și pe care ea o numise Jess, dispare.
Situația lui Rachel nu are de-a face neapărat cu o experiență traumatică, ci este mai degrabă exemplul unei femei distruse de presiunea socială. În relația cu Tom, ea își dorește cu disperare să devină mamă, însă descoperă că este imposibil. Astfel, Rachel ajunge să se refugieze în alcool, iar atunci când descoperă că Tom va avea un copil cu o altă femeie, viața ei se transformă într-un morman de ruine.
Pe de altă parte, femeia dispărută, Megan, este marcată de o altă dramă – moartea fratelui său într-un accident de motocicletă, atunci când avea 16 ani. Această pierdere o aruncă dintr-o alegere greșită în alta, un fel de „coping mechanism”, care să o ajute să își blocheze gândurile negre, și care o determină să comită, mai târziu, o pruncucidere. Megan este departe de masca pe care Rachel i-o atribuise, de la distanță. Însă cea din urmă este ancorată într-atât în realitatea paralelă pe care și-o construise în minte, încât decide să se amestece în ancheta dispariției lui Megan, pe motiv că „vrea să simtă că este utilă”. În fapt, ea nu încearcă altceva decât să depună eforturi să „repare” ceva ce i se pare că a avut și ea cu Tom, astfel încât cuplul Scott – Megan să nu aibă aceeași soartă.
Cu toate acestea, „Fata din tren” nu este „Fata dispărută”.
„Fata din tren” se lasă victima propriei drame – aceea de a fi părăsită, în timp ce „Fata dispărută” decide să îi arate soțului ei cine controlează jocul (poate din acest motiv a fost și calificată drept una dintre cele mai semnificative eroine negative din literatură). Una dintre ele este psihotică, dezorganizată, ceea ce ar putea fi descris drept „a totally mess”, în timp ce cealată ar putea fi calificată drept „a mastermind”. Similar, Paula Hawkins încearcă să fie Gillian Flynn, însă nu prea îi reușește.
Vocile și personalitățile personajelor sale – Rachel, Megan, Anna, Scott, Tom – rămân slab conturate. La fel și motivațiile lor. Plotul este un fel de „bâjbâială”, similară modului în care Rachel reușește să descurce ițele, ca printr-o alternanță de stări de beție și mahmureală (spre deosebire de organizata, maestra planificărilor și indiciilor Amy). În mod total clișeic, femeile coalizează la final, împotriva personajului negativ. Iar finalul lui Rachel, deși deschis, nu lasă stârnește niciun fel de „De ce?”, de „Cum adică?”, de „Now what?”. „The Girl on the Train” este, cu siguranță, un roman pe care să te angajezi să îl citești până la final. Însă, cu siguranță, nu este genul de roman căruia să-i aloci ore întregi încercând să despici „în patru” motivația pentru acțiunile personajelor, perspectiva lor, modul lor de a „gândi”.
Poate că „Fata din tren” spune povestea unei fetei dispărute, dar nu reușește să egaleze nici stilistic, nici literar și nici tematic creația scriitoarei Gillian Flynn.
Alta's World 