Harry Potter și Cititorul Blestemat

Recunosc. Nu fac parte din grupul ăla de oameni care-a crescut cu Harry Potter. Teoretic, aș fi putut să cresc visând la scrisoarea de la Hogwarts, care să mă scoată din sătucul în care am copilărit și să mă facă Slytherin, pentru a fi aproape de Draco Malfoy, căci că toată nebunia a început, la noi, când aveam în jur de zece ani.

Teoretic.

Practic, îmi amintesc că am văzut primul film la ProTV, undeva în perioada Crăciunului și că m-am uitat la el cu G., însă nu m-a captivat nimic, cu excepția părului auriu al lui Draco și a atitudinii lui malițioase.

Așa că am decis să rămân unul dintre copiii ăia înconjurați de orfanii lui clasici – Oliver Twist, Rémi, Pip, David Copperfield. Până când m-am îndrăgostit de Shakespeare și am decis că vreau să mă întorc în timp și să mă căsătoresc cu el (asta pentru că avea umor fin), vreo doi – trei ani mai târziu, uitasem complet de băiatul cu fulgerul în frunte și care nu prea le avea cu magia, deși mă mai întrebam din când în când cum  naiba de mai citesc colegii mei de clasă cărți „pentru copii”.

Mi-au mai trebuit încă vreo zece ani pentru a ajunge să îmi pun, retoric, o altă întrebare: „Cum naiba de-am trăit eu atâția ani fără să o citesc pe Rowling?!”

Pe măsură ce am crescut, în mai toate grupurile de cunoscuți, această lume magică a continuat să fie prezentă. Cărțile erau traduse toate în română, filmele rulau la cinema, însă eu continuam să mă justific nepăsătoare că „pur și simplu nu m-au prins”, sub privirile șocate și/sau îngrozite ale acestora, asemenea celor pe care le aruncam, la rândul meu, persoanelor care habar n-aveau despre ce se întâmplă în Konoha, ce e ăla un Hokage sau de ce s-a alăturat Itachi grupării Akatsuki.

În retrospectivă, însă, am ajuns să descopăr cum de a fost posibil ca lumea mea și a micului vrăjitor neîndemânatic să nu se intersecteze atâția ani. Pesemne că a fost, mai degrabă, vorba de un mecanism psihic decât de nepăsare – un mecanism prin care copila de atunci să fi încercat a evita presiunea pe care ar fi pus-o pe ai ei cerându-le cărți mult prea costisitoare și dacă i-ar fi forțat, cumva, să refuze ceva ce ar fi putu să treacă drept „un simplu moft”.

Așa că m-am mulțumit să mă învârt în preajma teancurilor de cărți pe care tata mi le aducea de la biblioteca din apropierea rafinăriei la care lucra, iar apoi printre cele găsite la anticariatul din centrul orașului. Asta până când am întâlnit-o pe Una, o ființă desprinsă, parcă, dintr-un alt univers, cu un limbaj sofisticat și niște lecturi mult mai complexe decât „clasicii” pe care ajunsesem eu să-i răsfoiesc până-n primul an de facultate.

Ea a fost cea care mi-a pus lumea lui Rowling într-o lumină nouă. Am înțeles de la ea că volumele Harry Potter sunt, mai presus de orice, despre prietenie. Despre puterea legăturilor dintre oameni, despre principii, despre promisiuni și despre sacrificiile care trebuie făcute în numele unui scop superior intereselor proprii. În alte cuvinte, un fel de universul din „Naruto”, însă cu alte personaje și amplasat într-o altfel de realitate.

Când Una a devenit Alta și Alta a rămas Aceeași, am decis să citesc volumele, în încercarea de a mai prinde câte ceva din ființa sa misterioasă sau poate doar dintr-o nevoie bolnăvicioasă de a o regăsi printre pagini. După aceea am înțeles. Am înțeles că, într-adevăr, nivelul de suprafață al romanului e magnific, iar imaginația lui Rowling, impresionantă. Însă ce captivează sunt legăturile puternice dintre personaje.

Acum ajung la prezent.

Încă de la prima postare pe Twitter a scriitoarei, privind noua poveste din universul Harry Potter, am simțit că mă cuprinde un val de entuziasm, care a crescut pe măsură ce 31 iulie s-a apropiat tot mai mult. Am urmărit știrile despre piesa de teatru care avea să debuteze pe scena din Londra, despre scriptul ce urma să fie publicat, iar timp de două zile după lansarea oficială, m-am confruntat cu o dilemă măcinantă. „Să citesc cartea pe Kindle sau în format print?!”

Aproape de trei ori am dat „send”, pe site-uri diferite, după ce am adăugat-o în coș, cântărind dacă este rațional să dau pe ea aproape 2/10 din cât câștig lunar. În final, rațiunea a învins demonul consumerist care-mi șoptea în ureche „Ia-o! Ia-o! Ia-o!”. Așa că am decis să o citesc pe Kindle.

Încă din primele scene ale cărții „Harry Potter and the Cursed Child” am fost cuprinsă de un sentiment de dezamăgire. Genul acela de senzație când știi ce urmează, dar parcă, totuși, speri că dacă mai aștepți puțin, vei avea parte de o surpriză plăcută. Astfel, în nici 10% din conținut, co-autorii piesei de teatru au decis să sară peste patru ani de școală. „Poof! Just like that!”

Personaje precum James și Lily Potter au rămas foarte vag conturate, în timp ce din universul Hogwarts s-a reflectat doar o umbră a celui la care am fost părtașă în primele romane. Mai departe, umbra s-a transformat într-o fantomă, astfel că am fost aruncată din nou în Triwizard Tournament, unde Cedric Diggory devine un fel de laitmotiv.

Despre Ron ni se spun puține, însă suficient cât să înțelegem că personalitatea lui și-așa nu foarte puternică este redusă la o existență banală și dezamăgitoare, astfel că acum încep să mă întreb cum naiba de el a rămas în viață, după atâtea peripeții, însă buclucașul Fred a fost ucis atât de ușor?! Hermione rămâne la fel de bossy, Harry se transformă din „the boy who lived” în „the man who forgot how to be alive”, iar Draco mi-l evocă pe Snape într-atât de-mi vine să mă felicit că pe el am pus ochii, la primul meu contact cu universul magic din „Harry Potter”.

Ceea ce aș spune, eu, că salvează mult-visata carte de la a arunca în gura Dementorilor toate așteptările cititorilor este prietenia cu totul stângace dintre Albus Potter și Scorpius Malfoy, ruptă, parcă, din romanele lui John Green (într-un sens cât se poate de pozitiv).

O altă vrajă care mai slăbește puțin unul dintre blestemele de neuitat este ingeniozitatea scriitoarei cu privire la formatul cărții publicate – asta dacă nu cumva citesc eu prea adânc în intențiile sale. Inițial am fost nemulțumită de descrierile foarte vagi ale universului care a captivat atâtea milioane de oameni. „De ce naiba o piesă de teatru?! Cu siguranță, i-ar fi fost simplu să mai producă un roman.”

Am găsit răspunsul la scurt timp, când zâmbeam asistând la o manifestare timidă a prieteniei dintre Scorpius și Albus. Mai bine zis, am văzut răspunsul. Lumea creată de Rowling este atât de bine întipărită în mintea cititorului din cărțile anterioare, cât și din ecranizări, încât nu are nevoie să fie transpusă din nou pe foaie. Cititorul știe tot ce e de știut despre marea sală de mese, despre Pălărie, despre dormitoarele fiecărei case, despre peronul care îi poartă pe curioși spre faimoasa școală de vrăjitori. Eliminând acest impediment, el se poate dedica dialogurilor, asta când nu e blestemat să asiste la replici lipsite de substanța și la personaje foarte slab conturate.

Terminând piesa, mi-a răsunat în minte aceeași întrebare retorică pe care am auzit-o când am terminat de citit manga „Naruto Shippuden”: „Are you fucking kidding me?!”. Atât Harry, cât și Naruto, cei doi băieți „care au supraviețuit”, au parte de un final de poveste nedemn de simplist.

Așa că îi spun „La revedere” lui Harry, aruncându-i nu o privire de furie, ci una de milă. O fi el „copilul blestemat”, însă cu siguranță nu mă așteptam ca eu să devin „cititorul blestemat”.

Măcar mie mi-au rămas bestiile fantastice. Acum să vedem cum și unde le găsesc.