Când am intrat la liceu, era în vogă yahoo messenger. Petreceam ore întregi vorbind cu prietenii pe mess. Mi-aduc aminte că ori de câte ori unul dintre interlocutori se retrăgea din conversație, celălalt i se adresa cu „take care”. Acest, „ai grijă de tine”, purta promisiunea că, până la reluarea conversației, nu se va întâmpla nimic rău. Se întâmpla înainte de telefoanele inteligente, miile de minute în rețea, zecile de giga de net, Facebook și Instagram. Așa că, de multe ori, eu și prietenii mei virtuali nu vorbeam cu zilele, însă lumea părea un loc destul de sigur, așa că puteam sta liniștită.
Astăzi, când oamenii mor din cauza unor dezaxați atât de des că abia mai reușesc să rețin fiecare dată în care a avut loc o tragedie în masă, mă întreb: cât de valabil mai este acel „take care” pe care-l foloseam acum zece ani?
Ori de câte ori mai are loc un atac, din discuțiile pe care le port cu M. ajung la aceeași concluzie: fantoma amenințării teroriste bântuie deasupra capetelor tuturor – e doar o chestiune de timp până când își va întinde aripile și deasupra noastră.
Fie că te duci la plajă, la un concert, că ieși la o bere, că pleci din țară sau că te întorci acasă, că te duci să dansezi, că te rogi, că ești la job, că mergi la piață să cumperi niște legume proaspete sau că preferi să petreci o seară de vară admirând un foc de artificii, amenințarea e acolo, asemenea unui dementor, pregătit să se hrănească cu sufletul tău și cu pacea celor care rămân în urmă.
“Dementors are among the foulest creatures that walk this earth. They infest the darkest, filthiest places, they glory in decay and despair, they drain peace, hope, and happiness out of the air around them… Get too near a Dementor and every good feeling, every happy memory will be sucked out of you. If it can, the Dementor will feed on you long enough to reduce you to something like itself… soulless and evil. You will be left with nothing but the worst experiences of your life.“
Astfel, fiecare nouă tragedie, fie că are loc la zeci, sute sau mii de kilometri depărtare, te lasă tot mai lipsit de speranța la o zi de mâine pașnică.
Și oricât am vrea să identificăm un pattern, în încercarea de a ne păstra promisiuni vechi – „take care”, „I will” – este aproape imposibil să anticipăm pe unde mai plănuiesc dementorii ăștia să umble. Și nu vorbesc doar de noi, oameni comuni, ci și de autoritățile care, cu toate măsurile lor de siguranță, nu reușesc să preîntâmpine vărsarea de sânge, așa cum s-a întâmplat în cazul atacului de joi seara, de la Nisa.
Astfel, simt că răspunsul la „ai grijă de tine” s-a transformat din „așa voi face”, în „o să încerc”. Ce siguranță poate avea cineva, atunci când iese din casă, că, în ciuda tuturor măsurilor de precauție luate, nu-l va trage un fir invizibil spre ghearele dementorilor?
***
La două zile după atentatul de pe Aeroportul Internațional Ataturk vorbeam cu o cunoștință despre concediu. „Aș vrea să plec în concediu într-un circuit în Israel”, îmi spunea ea. „Însă mă tem de toate nenorocirile astea. Sincer, mi-e și frică să mă mai duc!”, a adăugat pe un ton grav, după care mi-a povestit cum o prietenă de-a sa a scăpat, „ca prin urechile acului” de explozia din aeroportul din Turcia, și asta pentru că se afla într-un „duty free”. Însă bubuitura puternică a speriat-o într-atât, că femeia se temea să se mai întoarcă în țară cu avionul.
I-am spus cunoștinței, la încă vreo două zile după aceea, că mi-am luat bilet să îmi vizitez o prietenă în concediu. „Să îmi scrii când te întorci, să știu că ai ajuns bine”, mi-a spus ea, după care mi-a dezvăluit că, cel mai probabil, nu va mai pleca în Israel. Am încercat atunci să îi spun că, din nefericire, nu avem cum să anticipăm ce și unde s-ar mai putea întâmpla și că dacă am lăsa teama să ne domine, ar însemna să ne oprim în loc – ca Miss Havisham. Însă acum câteva zile îi povesteam lui M. despre un castel la care țin neapărat să ajung în vara asta. „Să îmi trimiți poze, ca de obicei”, mi-a zis. Și m-am surprins răspunzându-i: „Stai să vedem dacă mai ajung”.
Da, amenințarea este atât de reală, încât certitudinea unui sentiment de siguranță a dispărut. Am petrecut ore întregi calculând variante de aeroporturi pe care să am escala, numărul de ore pe care l-aș petrece în aeroport, așteptând un al doilea zbor și, cu toate astea, sunt conștientă că totul ține de timing. E de ajuns să fii „omul potrivit la momentul nepotrivit”, ca totul să se transforme din „a fi” în „a nu fi”.
Am ajuns în Paris după Charlie Hebdo și la Bruxelles la vreo trei zile după atentatul din 13 noiembrie, de la Paris. În dimineața în care mă pregăteam să plec la Aeroport, Digi24 tocmai dădea că tot orașul e închis și că nivelul de alertă teroristă a fost ridicat la patru. Așa că pe ultima sută de metri, mi-am făcut asigurare de sănătate – ceea ce n-am mai făcut în nicio călătorie anterioară. „Just in case”, mi-am zis. Totodată, mi-am petrecut tot drumul spre aeroport căutând adresa ambasadei României în Bruxelles, număr de telefon, număr de telefon de la MAE – tot „just in case” că s-ar fi întâmplat ceva și aș fi avut șanse să nu trec, totuși, de la „a fi” la „a nu fi”. N-a fost cazul. Însă documentarea mi-a dat un oarecare sentiment de siguranță.
***
În ultima perioadă, am ajuns să iau în considerare opțiunea de a frecventa cât mai puțin metroul – zona Piața Unirii -, în intervalul 16.00 – 18.00. De fiecare dată când am trecut prin pasaj, la ore de vârf, mi-a luat de cel puțin patru ori mai mult să ajung de pe o o magistrală pe cealaltă, împinsă de valul de oameni care se mișca la unison. Aproape de fiecare dată m-am uitat să văd dacă sunt forțe de securitate prin zonă. Nu am observat să fie. Trecând pe acolo, simt presiunea mașinilor de pe șosea, cât și a Dâmboviței de deasupra mea, a metrourilor care se află cu un nivel mai jos decât pasajul. Deși realizez că dementorii ăștia dezaxați se hrănesc cu teama noastră, nu pot face mare lucru pentru a le alunga prezența fantomatică.
“The air around them had frozen: Harry’s breath caught and solidified in his chest. Shapes moved out in the darkness, swirling figures of concentrated blackness, moving in a great wave towards the castles, their faces hooded and their breath rattling…“
Unul dintre profesorii cu care am avut cursuri pe manipulare ne spunea că teama este un instrument periculos. „Un om care se teme este ușor de controlat”. Dementorii propagă teama, pentru că asta le oferă forță; poate că, pentru ei, teama noastră e asemenea unui combustibil, astfel că fiecare nou bilanț al victimelor, fiecare reacție internațională, îi propulsează spre un nou plan – și mai macabru, și mai greu de anticipat.
***
În cazul nostru, parcă se vrea a ni se administra un tratament pe bază de teamă, prin mai multe căi. Mă gândesc aici și la criza din sistemul sanitar. Mă gândesc la declarațiile ministrului Sănătății de zilele trecute. „Dacă mâine ar avea loc o explozie undeva în țară, unde considerați că ar trebui internați pacienții?” „În străinătate.”
S-a văzut după Colectiv cam ce înseamnă intervenția și colaborarea autorităților și cam ce șanse am avea să supraviețuim unei tragedii. Dacă nu simțim încă teama de dementori, ci siguranță o simțim la gândul de a ajunge într-un spital de stat. Iar dacă, în cazul unei tragedii, cineva ar avea noroc să scape, cu siguranță că nenorocirile ascunse în cutia pandorei spitalicești – infecții, lipsă de anestezice, medici lipsiți de competență, răni „populate” de viermi – ar arunca șanse mari spre o trecere în neființă.
Ce ne facem cu atâta teamă?
Data viitoare, când cineva îmi va mai spune „take care”, o să încerc să-i răspund: „I’ll try (not to fear… and hope for the best)!”.
„The cold was biting deeper and deeper into Harry‘s flesh… Then, around the corner, gliding noiselessly, came Dementors, ten or more of them, visible because they were of a denser darkness than their surroundings, with their black cloaks and their scabbed and rotting hands. Could they sense fear in the vicinity? Harry was sure of it: They seemed to be coming more quickly now, taking those dragging, rattling breaths he detested, tasting despair on the air.“
Alta's World 