Firul roșu. Câteva povești cu, despre și pentru frați (I)

Poate că te enervează. Poate că te stresează. Poate că ți-e cel mai bun prieten. Poate că ți-e doar prieten. Poate că, între timp, devine rival. Poate că, deși ții la el, nu i-ai zis niciodată, gândindu-te că oricum știe.

Însă între voi este o legătură atât de puternică, încât nu ai cum să o dezbini. Nicio vrajă nu îi poate rezista, niciun act de voință, nici orgoliile, nici încăpățânarea, nici timpul, nici durerea, nici măcar moartea. Este vorba de legătura dintre frați.

De ce?

E simplu. Cu un frate (soră/frați/surori) ai mai multe în comun chiar și decât crezi că ai cu părinții tăi: sunteți făcuți din același aluat, ați împărțit aceeași casă simbolică, înainte să împărțiți orice altceva. Fratele (sora, etc.) îți e acolo în momentele alea fundamentale, mai ales dacă ești cel mai mic din familie. Nicio primă amintire nu va începe cu „eu”, ci cu „noi” – un „noi” format din „eu și fratele meu (sora mea/frații/surorile mele)”.

Legăturile de familie nu sunt perfecte. Nu sunt pure. Nu sunt mereu strălucitoare. Nu sunt simple. Însă sunt indestructibile. Fie că am vrea sau nu să admitem asta.

Orice amintire legată de copilărie aș putea avea, nu este amintirea mea. Este amintirea unui „noi” format dintr-un R mic plus un G mare. Prima fotografie care îmi atestă existența. Prima excursie. Ziua în care mi-am mușcat limba. Ziua în care am învățat să curăț cartofi. Prima carte primită. Prima carte citită. Majoratul meu. Nunta sa. Prima dată când i-am mințit pe ai mei. Primul party serios. Mereu în prima amintire.

Fie ele romane, filme, anime-uri, întotdeauna m-am atașat de personajele care ilustrează complexitatea relațiilor dintre frați, cu bune și cu rele. Cumva, le-am luat apărarea. Cumva, le-am înțeles nemulțumirile, bucuriile, nebuniile, zbuciumul, agonia. Și, de fiecare dată, i-am văzut cum, asemeni mie, nu își caută soluția în părinți, nu și-o caută în prieteni, ci în dublul lor mai mare sau mai mic. „What would G. do. What would G. say?!”

Nu voi face topuri, nu voi scrie romane, doar dublete care s-au lipit de mine și care mi-au spus câte o poveste despre un duo. Ca cel dintre un R mic și un G mare. Așa imperfecți cum sunt ei, sunt frați. Iar nimeni nu poate distruge asta. Nici măcar timpul, nici măcar moartea. Un fir roșu care îi ține legați, un fir pentru care niciun tăiș nu este suficient de puternic, pentru a-l distruge: Firul sângelui.

Sue și Axl Heck, din serialul „The Middle”

Relația  dintre Sue Heck și fratele ei mai mare, Axl, este una dintre preferatele mele. Asta pentru că reflectă cel mai clar relația dintre un R mic și un G mare. Sue este o puștoaică ciudățică, supărăcioasă și care tot timpul își pârăște fratele. Asta când este mică. Axl o tachinează constant, de la modul în care merge, la cel în care se îmbracă, îi mănâncă dulciurile, o ignoră la școală. Pe măsură ce cresc, însă, Axl își ia rolul de frate mai mare în serios; când Sue ajunge la facultate și se simte tristă pentru că e departe de casă, dar și dezamăgită de mediul universitar, Alx o scoate la pizza, să o consoleze. Nu îi zice mare lucru, însă e acolo, în felul lui ciudat, răutăcios. Treptat, ajunge să o ia cu el la petreceri, o sună să vadă ce face, deci devin prieteni. Frații au un mod ciudat de a transforma o legătură de sânge, deci obligatorie, în ceva voit , care presupune consumare de timp și energie – o prietenie.

R mic obișnuia să fie o fetiță al cărei imn era „Te spuuuuun!”.

„Te spuuun că ai fugit de mine. Te spuuuun că nu m-ai lăsat și pe mine să mă joc pe televizor. Te spuuuuun că îmi spui că o să vină Freddie să mă ia (a se vedea serialul de groază cu Freddie de pe Tele7ABC)”. „Te spuuuun. Te spuuuun. Te spuuun!”Așa că G mare și verișoara A și mai mare, nu se jucau aproape niciodată cu R mic. Însă R mic nu se lăsa, era mereu în urma lor, ca o umbră. Drept pentru care s-a ales cu alintul de „miel” (Nu știu dacă să fac trimitere la oaia din „Moromeții”. Hai să nu!).

R mic era întotdeauna la o aruncătură de băț de G mare. Iar determinarea asta i-a prins bine. R cel mic a intrat foarte devreme la grădiniță, pentru că voia să fie ca G mare. Când G mare a plecat la școală, a învățat și pe R cel mic taina literelor. Cum ar fi putut, altfel, scăpa de ea, care îl bătea constant la cap. Apoi i-a luat și câteva cărți cu povești, ca să îi mai dea de lucru. Le-a prins bine amândurora. În clasa a patra, ea câștiga primii bani  din jobul de povestitoare a romanului „Baltagul”, iar el scăpa de cititul cărții, pentru Examenul de Capacitate.

Când R cel mic a ajuns la liceu, G cel mare era la facultate. R cel mic strângea mereu banii de buzunar, pentru că mama lor îi punea mai multe sandwich-uri la școală decât putea duce corupul ei. Ea îi dădea bani cu împrumut, el o acoperea când pleca seara cu A și mai mare, în căutare de fantome, mirese moarte și alte ființe supranaturale, prin case abandonate, închisori părăsite, drumuri cu legende misterioase, întorcându-se acasă cu 3-4 ore înainte să vină mama de la schimbul 3. Pe când R cel mic avea vreo 17 ani, G cel mare a început să o ia cu el în oraș, să îi cunoască gașca, la revelioane și la petreceri. Deși nu o recunoștea decât în fața grupului ei micuț, G cel mare era, pentru R cel mic, un erou. Un erou care i-a devenit, mai târziu, șofer la majorate, care o aștepta la gară când venea de la facultate. Un erou care i-a devenit prieten.

Itachi și Sasuke Uchiha (Naruto/Naruto Shippuden) 

De mic, Sasuke l-a privit cu admirație și invidie pe fratele său mai mare. Mereu aclamat de tată pentru competențele ieșite din comun. Itachi, un tip aparent rece, dar devotat muncii sale. „Nu am timp să mă joc cu tine azi. Poate altă dată.”, e amintirea cea mai pregnantă a lui Sasuke. Din datorie față de clan, Itachi își ucide familia. Nu și pe frățior, însă. Din milă? Din furie? Din nevoia de a fi pedepsit? Nu, din iubire. Încalcă regulile clanului și mizează pe legătura asta indestructibilă, cu riscul de a fi urât de Sasuke pentru veșnicie. Aparent, Sasuke, rămas singur, își urăște fratele. Însă nu cu adevărat. El e mereu acolo, în gândurile sale. Îl motivează să devină mai bun. Din răzbunare? Sau poate pentru că vrea ca fratele său să îl observe, să îi recunoască abilitățile? Departe de a-i aduce bucure, moartea lui Itachi îl demonifică pe Sasuke, care vrea să răzbune moartea fratelui său. Îl face să realizeze că o legătură de sânge atât de puternică distruge orice: chiar și aparenta ură.

Mi-aminesc cum saga „Naruto”/„Naruto Shippuden” nu îmi plăcea deloc.

La fel cum nici la „Regele shaman” nu mă uitam. G. nu rata niciun episod și până la urmă m-a „corupt”, într-atât încât deveniserăm maniaci. Eu veneam de la liceu, el de la facultate, și ne uitam la câte zece episoade pe seară – asta când nu ne uitam la filme.

R cel mic pierdea prea mult timp pe messenger, G cel mare voia să se uite la filme. Pentru că împărțeam același spațiu vital și același calculator, în camera micuță se purtau tot timpul tratative de negociere: „Îmi faci cartofi prăjiți și stai mai mult la calculator. Îmi calci tricoul. Îmi faci patul.” Când R cel mic îl enerva, G mare avea două strategii: replica pseudo-amenințătoare „Bine, R…!”, în spatele căreia se putea ascunde orice, cât și o renumită numărătoare inversă: „Mai ai zece, nouă, opt, șapte, șase, cinci, patru, trei, doi…” și nici nu apuca să termine că deschideam VLC-ul ,mă dădeam de la calculator și dădeam „play” filmului pe care ar fi trebuit să îl vedem de cel puțin o oră, însă R cel mic făcea pe „mama răniților” și nu se putea dezlipi de messenger. Numărătoarea inversă însemna, întotdeauna, că R cel mic a abuzat de limita răbdării.

Însă timpul avea farmecul lui. Nu era zi fără să vadă un film. Ca ziua în care s-au uitat la „Hachicko: a dog’s story” și R cel mic l-a auzit pe G. suspinând, din patul său de la etaj, când a murit stăpânul. Uneori, ea adormea la filme, asta după ce el îi spunea de cinci – șase ori: „Să nu cumva să adormi!”. O verifica prin  niște nume de cod pe care și le aruncau unul celuilalt, când n-aveau nimic să își comunice, dar voiau să confirme celuilalt prezența. Când R cel mic nu răspundea, G. o gâdila până se trezea din somn.

Nick și Margot Dunne, din „Gone Girl” de Gillian Flynn

 Nick e puțin cam jackass. Cel puțin la prima vedere. Însă doar cei care îl cunosc, precum geamăna sa, știu că este doar o mască. „Joacă rolul băiatului cool și nimic nu te va distruge.” Ei bine, când soția lui psihopată îi joacă cea mai macabră festă ca să se răzbune că i-a fost infidel, și își înscenează moartea, singura care rămâne de partea lui Nick este ea. Chiar și când toate dovezile îi sunt împotrivă. Chiar și când, pe măsură ce se scuză, se afundă tot mai tare în misterul morții lui Amy. Margot știe că relația dintre Nick și Amy e undeva la granița dintre iubire și ură. Ea nu se sfiește să-i împărtășească ce crede, iar el fuge de fiecare dată spre brațele surorii sale, care îi distrage atenția de la problemele conjugale, provocându-l cu jocuri din copilărie. Chiar și atunci când Nick ia cea mai de neînțeles decizie din existența sa, Margot rămâne acolo. That’s what brothers do, right? Pentru Nick, Margot e, la maturitate, refugiul dintr-o relație bolnăvicioasă, în timp ce, în copilărie, ea a reprezentat locul în care se putea ascunde de un tată violent și o mamă indiferentă.

Nu este întotdeauna ușor să fii nee-san.

Nu atunci când ai șapte ani jumate și trebuie să îi schimbi hăinuțele surorii tale de trei, care a căzut într-un șanț la zoo, într-o excursie la București. Nu este ușor nici când ești la pubertate și sora-ți intră în clasă, plină de noroi – din cap până în picioare – pentru că a vrut să sară UN ALT ȘANȚ, a doua zi după ce a plouat torențial. Când întreabă isterică, „G., și eu ce fac acum?!”, sub privirile amuzate ale colegilor de clasă, el îi răspunde pragmatic și înțelept: „Nu mai plânge și du-te acasă.” How simple is that?

Pancho și Rosa, din „The Last Summer of the Death Warriors” de  Francisco X. Stork

După ce mama lor moare, cei doi sunt crescuți de un tată corect, care își câștigă existența cioplind lemnul și muncind pe șantier. Pancho își adoră tatăl, pe care îl ajută. Tatăl îl învață ce înseamnă să fii integru dându-l la box. Rosa este copilul mai mare al familiei. Fizic, doar. Pentru că mental, ea este la nivelul unei fetițe de zece ani. De multe ori, lui Pancho i se pare enervantă, pentru că trebuie să facă mereu pe fratele mai mare, când, de fapt, ar vrea să fie invers. În realitate, se teme în pentru ea. Pentru că Rosa e vulnerabilă, e fragilă. Când tatăl moare într-un accident pe șantier, Pancho devine mamă și tată pentru Rosa. Însă sunt zile când obosește să o facă. Așa că se îndepărtează de ea. Când Rosa are parte de o moarte în condiții suspecte, Pancho revarsă tot cancerul din suflet într-o bătaie. Ajunge să aibă două opțiuni: orfelinat sau închisoare. „Nu am putut să o protejez”, devine pentru el un laitmotiv. Laitmotiv care îi alimentează setea de răzbunare pe un bărbat despre care bănuiește că ar fi profitat de ea. Sete de răzbunare? Incapacitate de a o ține în siguranță? Frustrare că nu s-a sinchisit să o cunoască mai bine, pentru a ști cu cine se întâlnește? Pancho a picat într-atât în preocuparea de-a fi adult – un adult cât pentru doi – încât a uitat de un lucru esențial: să lase o ușă deschisă pentru ca sora sa să vină spre el, când este în impas.

Recent, uitându-mă la  „Me, Earl and the dying girl”, mi s-a întipărit în minte o secvență. Un tânăr este devastat de pierderea neașteptată a cuiva drag. Profesorului lui de istorie îi spune că, după ce și-a pierdut tatăl, a aflat lucruri neașteptate despre el, ca de exemplu: Tatăl învăța cântece europene, ca să poată agăța tipe în barurile din Germania, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. „Și care este morala?”, răspunde sceptic tânărul. Profesorul îi spune: morala este că poți să îi ții în viață pe cei dragi descoperind mereu lucruri despre ei. Ei vor deveni ca niște cărți, pe măsură ce „sapi” mai mult, cu atât ți se vor arăta mai enigmatici și mai interesanți.  În final, tipul descoperă că prietena sa apropiată făcea sculpturi în interiorul cărților prea groase pentru a fi citite.

Similar, pentru Pancho, identitatea Rosei capătă contur, pe măsură ce furia i se diminuează. Află din jurnalul ei că era o tânără ca oricare alta, în ciuda dizabilității sale: iubea, avea prieteni, avea preocupări, se chinuia să treacă peste impedimentele pe care retardul i le punea zilnic. Încerca să trăiască.

Rosa, o tânără cu mintea unui copil, fusese cu mult mai vie decât un copil cu griji de adult. Rosa devine, pentru Pancho, o lecție de maturizare.

R mic citește romanul ăsta într-un moment cheie.

Într-un moment în care furia îi curge prin vene, mai rapid decât îi curge lichidul roșu prin care este legată, definitiv și irevocabil de G mare. R mic caută răspunsuri la întrebări la care G. nu poate să răspundă. Până când învață să îi citească vorbele printre tăcerile prea apăsătoare. What would G.do? Răspunsul e simplu: „Fii și tu mai calmă și răbdătoare.” Da. Asta zice G. când mă apucă furia din orice. Din calm vin răspunsurile la întrebări nerostite, incertitudini și absențe prea apăsătoare. „G mare, te găsesc printre rânduri.” That’s what brothers do, right?!

Abdullah și Pari, „And the mountains echoed” de Khaled Hosseini

Într-o seară, tatăl le spune copiilor săi o poveste. Un demon vine, din când în când, în sate și alege o familie, căreia îi bate în acoperiș. Dacă se întâmplă asta, atunci ei trebuie să renunțe la unul din copii, pe care demonul îl ia cu el la o ascunzătoare din munți, fără să se știe ce se va întâmpla cu el mai departe. Demonul ăsta se abate asupra unei familii care duce o viață armonioasă. Pentru părinți, este o adevărată tragedie să renunțe la unul dintre dragii lor copii: Cum să o facă? Pe care să-l aleagă? Dacă nu alegeau unul, demonul urma să îi ia pe toți. Așa că părinții scriu numele celor cinci copii pe pietre identice și aleg una la întâmplare. Soția, însă, nimerește piatra cu numele mezinului – copilul adorat de tată.

„Trebuie să tai un deget ca să salvez toată mâna.” Așa că îl oferă pe copil demonului. Starea bărbatului de degradează, el atingând treptat pragul nebuniei. Astfel, el decide să înfrunte demonul și să-l implore să îi dea copilul înapoi. După multe chinuri, ajunge la demon. „Am venit aici să te ucid!”, îi zice. Demonul acceptă provocarea, însă îi spune că dorește să îi arate ceva mai întâi. Ajung într-o grădină imensă, idilică chiar, unde mai mulți copii se joacă fericiți, printre ei fiind și mezinul oferit drept ofrandă.

„Te-am supus la un test de iubire”, îi spune demonul. „Dar l-ai trecut, așa că asta e recompensa ta și a lui”, îi zice, în timp ce bărbatul vede că fiul este îngrijit și poartă haine alese. El realizează că viitorul fiului are să fie infinit mai bun decât ar fi fost în satul sărăcăcios.

Demonul îi explică că fiul său va ajunge un om „mare”, educat. Așa că tatăl comite sacrificiul suprem și renunță la el. Demonul, în semn de recompensă, îi dă o pastilă a uitării.

Cei doi frați nu înțeleg imediat povestea. Din contră, Abdullah se simte fericit să o aibă pe Pari, ființa care-i e cea mai dragă în lume. Deși e cu doar câțiva ani mai mare decât ea, băiatul aproape că o ia în grijă imediat după naștere, mai mult decât o face mama sa.

Pentru Pari, pasionată de penajul păsărilor, băiatul merge kilometri întregi să facă rost de o pană de păun, pentru care își dă la schimb singura pereche de încălțăminte. Însă durerea cauzată de a merge desculț printre pietre este vindecată instant de fericirea din ochii ei, atunci când primește cadoul fratelui.

Asemenea fabulei spusă de tată, Pari și Abdullah sunt separați, fetița ajungând să fie crescută de o familie bogată. Deși ea e prea mică pentru a și-l aminti, pentru o mare parte din viață, până când descoperă adevărul,  Pari trăiește cu o nostalgie pe care nu o înțelege. Este o fetiță fericită, cu un tată adoptiv atent, însă golul din ea – absența lui Abdullah – nu poate fi compensat nici de bani, nici de țesături fine, în urmă rămânând o amintire obsedantă pentru ceva imposibil de identificat.

R cel mic se separă de clan la 19 ani.

Își ia zborul spre lumi cu litere și vizitele-s tot mai rare, pe măsură de zilele se transformă-n luni, iar lunile devin ani. Însă R cel mic e safe, pentru că știe că G cel mare e safe. Pentru că el este păzitorul clanului. Deși sunt separați spațial și nu fac prea multe schimburi de idei de la distanță, G. rămâne „Cel mare”, „The greatest”. Linia roșie care îi unește, în mod definitiv și irevocabil, ține loc chiar și de cuvinte.

Din banii săi de buzunar de la liceu, G. îi cumpără lui R cel mic un radio portabil: un fel de mp3 player, doar că prinde doar radio. Nimic nu o face mai fericită. Acum poate să îi asculte vocea la postul de radio improvizat pe care și l-a făcut cu doi prieteni. El știe ce melodii îi plac, așa că le pune la radio pentru ea. Împărțim secrete, ascunse în timpanele tuturor. „Și R. cel mic zâmbește.” 

Similar, R cel mic zâbește, de câte ori nu-și amintește capitala unei țări. Ignoranță? Poate. Sau poate că în ziua în care trebuia să învețe capitalele, G cel mare a provocat-o la un maraton de „Prince of Persia”, pe un calculator la mâna a doua, pe care tata îl cumpărase de Crăciun.

Șșșșt! Firul roșu ne va ține strâns, ca timpul să nu ne prindă de picioare!”

Amir și Hassan, „The Kite Runner” de Khaled Hosseini

Amir este fiul unui vânzător bogat, Hassan este fiul servitorului casei. Ei sunt ca frații. Amir inventează povești pentru Hassan, pe care îl și învață să scrie, se joacă împreună, participă la competiții cu zmeie. Însă a-l vedea pe Hassan că suferă din cauza sa, îl face pe Amir să îl îndepărteze.

În final, Hassan și tatăl său pleacă din casa negustorului bogat. Cu toate acestea, oricât ar încerca, amintirea lui Hassan îl bântuie pe Amir, chiar și la zeci de ani după, când Amir și-a clădit o viață în Statele Unite. Vestea morții lui Hassan îl zguduie pe Amir, deși nu-l mai văzuse din copilărie, iar în momentul în care află că îi era, de fapt, frate vitreg, lumea sa se prăbușește.

Regretele îl atacă din toate părțile, ceea ce îl determină să se reîntoarcă în Afganistan, unde fiul lui Hassan este sclavul unui lider regional puternic, care îl abuzează fizic. Copilul are un bagaj emoțional foarte intens, așa că Amir intră într-o luptă cu sine și cu propriii demoni, și încearcă, prin intermediul băiatului, să își readucă cumva la viață fratele vitreg și să își facă nepotul să țină la el. „Pentru tine, de 1000 de ori”, îi spusese Hassan cândva, în copilărie, în timp ce se chinuia să îi câștige un zmeu. Similar, și Amir încearcă, pentru fiul fratelui său, să depună orice efort „de 1000 de ori”, numai să îi câștige încrederea.

În poveste apare un E foarte mic.

„Pentru tine, de 1000 de ori”, E foarte mic, voi încerca să fiu un fel de G mare pentru R mic. „Pentru tine, de 1000 de ori”, G., o să transform anii într-o poveste despre un R mic și un G mare, temătoare ca nu cumva guma de șters a timpului să își arate puterea prea brusc peste caietul mental, plin nu de „eu”, ci de un „noi”. Firul roșu nu va fi tăiat!

Mai sunt câteva povești cu frați care-mi sunt dragi (probabil voi reveni cu un II și III, ca să nu transform postarea asta într-un un roman): 

Grete și Gregor Samsa din „Metamorfoza” lui Kafka, Prințul Andrei Bolkonsky și sora sa Maria din „Război și Pace”, Michael – Tyler – Caroline Hawkins din filmul „Remember me”, Stephen și Bloom din filmul „Frații Bloom”, Milo – Maggie din „The skeleton twins”, Peter – Francis – Jack Whitman în „The Darjeeling Limited”, Fred și George Weasley din saga „Harry Potter”, Theo și Isabelle din „The Dreamers”, Blanche DuBois și Stella din „Un tramvai numit dorință” a lui T. Williams, Scarlett O’hara și surorile sale în „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, Anna și Elsa din „Frozen”.