Sâmbătă, am ajuns într-un târg de la periferia orașului natal. N-aș fi avut eu mare legătură cu zona aceea, dacă n-aș fi știut că mă așteaptă tarabe întregi cu cărți, aruncate neglijent pe mesele ruginite de tablă. Cărți nerăsfoite măcar de vreun cititor plictisit de circul de la TV; cărți ucise „cu sânge rece” de oamenii care le vând la prețuri mult prea mici, care le expun în condiții mizere; cărți ignorate „cu sânge rece” de cei care trec, nepăsător, printre ele.
Am mers, așa cum merg aproape întotdeauna prin anticariate, pe principiul „nu caut nimic, căci mă vor găsi ele pe mine”.
O tânără de nici 18 ani, cu cozi împletite și un prunc la sân, îmi zice amabil să nu mă grăbesc, să caut cât vreau, pentru că acolo se află „tot ce mi-aș putea dori”. I-am mulțumit, cu un zâmbet politicos, nevrând să o contrazic, totuși, cu vreo observație malițioasă.
La o primă vedere, nu mă încântă nimic. Sunt fie romane pe care le am deja prin bibliotecă, în ediții mai vechi, fie scriitori români din perioada comunistă, care au trecut în anonimat după publicarea unui singur roman. Mă pregătesc să plec spre o altă tarabă când, însă, îmi pică ochii pe un nume: Truman Capote.
Pe Truman Capote l-am „întâlnit” abia în anul 1 de jurnalism, când una dintre profesoarele pe care nu prea o simpatizam la momentul respectiv – dar care până în anul trei a devenit una dintre persoanele dragi mie – ne-a vorbit despre apariția romanului de non-ficțiune. Ca să ne convingă, ne-a pus niște secvențe din filmul „Capote” (2005). Nu știu cât de interesați au fost colegii mei atunci. Eu nici măcar nu am rămas la tot cursul, pentru că trebuia să fug la master, pe Pitar. Știu, cu siguranță, că m-a încântat când ne-a invitat să facem o recenzie filmului, pentru care vom și primi puncte.
Eram în anul 1 și era prima profă care ne punea să scriem altceva decât monstruoasele structuri Cine?, Ce?, Când?, Unde?, Cum?, De ce? Așa că m-a încântat ideea de a face o recenzie pentru un film.
***
Am descoperit, cu surprindere, un jurnalist și scriitor pentru care scopul scuză mijloacele. Un jurnalist care m-a făcut să mă întreb, pentru prima dată de când alesesem această facultate, unde se termină etica și unde începe lipsa de scrupule? Cine au ucis, în final, cu sânge rece, subiecții romanului cu același nume sau Truman Capote, care i-a manipulat, pentru a da naștere viziunii sale, pe care nimeni nu o lua în seamă la început?
„Teoria mea e că scriitorul ar trebui să-și controleze chicotelile și să-și usuce lacrimile cu mult înainte de a se fi așezat la masa de scris, dacă dorește să provoace reacții similare la cititor. Cu alte cuvinte, cred că intensitatea maximă în artă, sub toate formele ei, e dobândită cu o minte calculată, dură, rece”, scrie Capote în introducerea romanului.
Capote (2005) spune povestea unui jurnalist, pe nume Truman Capote, care formează o relație de prietenie cu un criminal din Kansas, cu scopul de a își scrie cartea „Cu sânge rece”.
Perry Smith este un criminal neobișnuit, cu o privire pierdută și o conștiință care îl macină. El îl vede pe Truman ca pe un prieten de încredere, astfel că începe să îi dezvăluie acestuia secvențe din trecutul său. Un fapt care stârnește este dualitatea personajului central; Truman vede interesul personal mai presus de orice – acela fiind de a scrie primul roman de non-ficțiune – ceea ce îl determină să recurgă la tot felul de metode, pentru a câștiga încrederea lui Perry.
Abilitatea lui Truman de a manipula este foarte evidentă în secvențele în care pare profund afectat de trecutul criminalului, spre deosebire de detașarea de care dă dovadă atunci când se află în cercurile sociale prin care umbla. Mai mult, pentru Truman, romanul său este mai presus decât soarta celor doi criminali. Deși, aparent, încearcă să îi salveze de la moartea prin spânzurare, la un moment dat mărturisește că dacă cei doi ar fi eliberați, cartea și eforturile sale ar fi în zadar, ar deveni doar un mare eșec. Așadar, dorința lui de a se afirma și de a fi scris unul dintre cele mai bune romane, îl împinge să poarte o mască a ipocriziei.
Interesantă mi se pare tehnica regizorului de a scoate în evidență inversarea rolurilor între Perry și Truman. Astfel, criminalul este cel al cărui conștiință îl mustră, este bântuit de trecut, își acceptă soarta și se agață de această prietenie ca de ceva dătător de speranță. Capote, pe de altă parte, îl manipulează pe Smith printr-o pseudo-prietenie, menită să îi aducă faimă și să îi dea inspirație să finalizeze cartea, îl minte și îl amăgește, iar când nu îi mai este de folos, se îndepărtează brusc de el.
Titlul cărții, „Cu sânge rece,” descrie mai degrabă caracterul lui Truman Capote și jocurile lui meschine, aplicate spre îndeplinirea unicului său scop. Astfel, el ajunge să își neglijeze apropiații, care îl privesc cu ochi critici, însă Capote este prea ancorat în visul său pentru a le acorda atenție. În final, Perry Smith și partenerul său sunt executați, iar Truman continuă să se amăgească cu gândul că nici etica nu poate rezista în fața unei opere de artă.
„Am făcut tot ce-am putut. Chiar am făcut!”
***
Cartea nu am citit-o încă. O aveam pe Kindle, dar am anumite cărți pe care țin să le citesc doar în print. „Cu sânge rece” este una dintre ele.
Destinul cărții care a ajuns în mâinile mele este, cred eu, unul dramatic. O carte pe care, probabil, primul deținător a cumpărat-o doar ca să aibă colecția „Biblioteca pentru toți” – pe care toți o cam aveau în biblioteci prin anii ăia – dar fără intenții reale de a o citi. În 2018, cartea asta va face cincizeci de ani de când a fost publicată în România.
Cincizeci de ani în care, cu sânge rece, toți prin mâinile cărora o fi trecut, nici măcar nu s-au chinuit să o răsfoiască. Cum de am ajuns la concluzia asta? E simplu. Unele pagini sunt lipite. Mai mult, nimeni nu a încercat să o „îndoaie” puțin, ca să poată citi ultimele cuvinte din rând. Nu are colțuri îndoite sau orice alt semn care să trădeze prezența degetelor umane pe paginile sale.
Timp de cincizeci de ani, viziunea lui Truman Capote privind genul romanului de non-ficțiune, a trecut ignorată, a stat – latent – în sufragerii și, mai apoi, pe o masă ruginită de tablă, la un târg de la periferia unui oraș de provincie.
***
„Cât este cartea?”, o întreb pe tânăra femeie, care își alăpta bebelușul.
„Doi lei, domnișoară”, îmi zice.
„Doi lei?”, întreb nevenindu-mi să cred. Doi lei pentru 447 de pagini și ani buni de muncă.
Îi dau femeii cei doi lei și nu cred că ea înțelege foarte clar de ce eu mă mir că am plătit doar atât pe o carte care are dublul vârstei mele. Încântată, mă duc la tata și îi prezint noua mea descoperire.
„Despre ce e?”, mă întreabă el absent. Eu încep să îi povestesc aproape tot ce scriu aici, însă și el ignoră, „cu sânge rece”, istoricul romanului din brațele mele.
***
Timpul și-a pus amprenta, „cu sânge rece”, chiar și asupra lui Truman Capote. Decedat în 1984, numele lui mai e pe buzele a puțini tineri. Operele sale, la fel. „Mic dejun la Tiffany” nici măcar nu e asociat cu el, ci cu simbolul Audrey Hepburn, deși despre ecranizare criticii spun că se îndepărtează semnificativ de roman.
Similar, și noi, restul muritorilor, ajungem, în final, asemenea cărții de pe tarabă – oamenii trec pe lângă oameni, neinteresați de ce se ascunde sub zidul lor de oase. Oare câte astfel de povești umane nu pică victime ale unei indiferențe care ucide„cu sânge rece”?
Alta's World 