Trăim în țara nebunilor sau a paradoxurilor. Sau poate chiar a amândurora. Într-o societate în care, dacă pățești ceva într-un mijloc de transport în comun, toată lumea trâmbițează „că statul e de vină”, că „s-a dus dracu țara asta”, că „vai de siguranța noastră”. Dacă ești, totuși, suficient de nebun încât să vrei să faci pe justițiarul, află că e posibil ca aceiași oameni să te înjure.
Tramvaiul 40. Ora 18.15. Urc de la stația Hyperion, ducându-mă spre casă. La Piața Muncii urcă niște indivizi – trei la număr – , dintre care doi cu berile în mână. În jurul lor răspândesc o duhoare (da, este cuvântul potrivit) de nedescris, iar chipurile lor bat spre vișiniu. Am învățat, cândva, că în situații de genul poate că e mai bine să dai muzica mai tare în căști, să te tragi mai spre dreapta și să vâri mai mult nasul între paginile cărții. Devii mic, deci invizibil. Ești invizibil, deci ferit.
La un moment dat, însă, am vaga impresie că omul care nu are bere în mână, nu este cu ceilalți doi. El stă jos, pe scaunul din fața mea. În momentul în care oamenii, la care toată lumea din tramvai se uită lung, pasiv, și doar câțiva cu enervare, încep să îl scuipe pe omul care stă jos, mă mut mai într-o parte. Mai am două stații până cobor, îmi zic. Omul tace, privește în jos. Un bărbat tânăr pune mâinile la urechile copilei din brațele sale. Nu aud ce spun, prind doar frânturi obscene, căci muzica îmi urlă acum în timpane. Când să cobor, oamenii se reped la omul de pe scaun și el decide să coboare. Însă bestiile umane (le-aș zice animale, dar mi-e că și ele sunt mai simțite decât indivizii din tramvai cu fețele lor grena), aruncă cu berile peste noi, muritorii de rând pasivi, care ne pregătim să ne întoarcem acasă.
În momentul ăla mă enervez foarte tare. Unde sunt acum, polițiștii din RATB? Unde e siguranța oamenilor? Dacă te prind fără abonament, te apucă două matahale, unul de o mână, unul de cealaltă, și te hărțuiesc verbal și chiar și puțin fizic, dacă e nevoie, să le dai „acolo, ceva, de-o suprataxă” (suprataxă pentru berica de seară, evident). Dacă nu mă înșel, cu ceva vreme în urmă RATB se lăuda cu planul măreț de asigurare a protecției călătorilor. Poate e doar impresia mea?
Mă gândesc, când cobor și simt berea pe mine, cum dracu de nu aude șoferul ăla circul din tramvai. Circ cu doi bufoni. Cred că până și cei de pe peron puteau auzi. Este roșu la semafor, așa că mă duc la el.
Îi bușesc cu pumnul în ușă să deschidă ușa. Omul n-are niciun stres, îmi gesticulează să vorbesc prin ușă, deși nu știu cât aude el cu căștile alea albe în urechi.
„Ce faci, domne? Nu auzi ce fac oamenii ăia în tramvai?”
„Și eu ce să fac, domnișoară?”, îmi răspunde omul iritat prin ușă.
„Păi cum ce să faceți, dați-i afară? Sunt beți, violenți, consumă alcool”.
„Păi și eu ce să fac, eu sunt aici.”
Un om se bagă în conversație și urlă și el. La el deschide ușa. Altul, mai curajos, se pune pe linia de tramvai.
„Eu nu mă dau de aici. Sunați, domnișoară la poliție”.
De pe cealaltă parte a străzii, oamenii se uită la noi ca la spectacol. Am ajuns, fără voie, pe scena circului. Poate că era mai bine să mă rezum la muzica din căști și la Tyrion Lannister și cearta lui cu Varys, îmi zic.
Așa că sun la poliție. Șocant, îmi răspund și anunța că ajung „în cel mai scurt timp”. Amabili, îmi zic eu.
Îi zic omului să blocheze ușile, că or să coboare indivizii. Mai sare cu gura și omul care se băgase în ceartă.
Momentul ăsta e esențial. Pentru că realizez că în scenă erau, de fapt, trei bufoni. Cel care coborâse și ținta comportamentului animalic al indivizilor se duce și îi anunță, prin geam, că vine poliția.
Lumea din tramvai, ofuscată tare, că sunt opriți din impasivitatea lor existențială și blocați în tramvai. Șoferul de pe 40, deschide prima ușă, „să coboare din oameni”. Evident că nu coboară nimeni. Ei bine, aproape nimeni, cu excepția celor doi indivizi.
Furia mea a atins cote maxime. Îl ameninț pe șofer că îi voi face plângere la RATB. El fumează liniștit pe peron, în timp ce oamenii se agită să plece.
„Faceți, domnișoară, ce să fac eu?”, zice.
Câțiva oameni din tramvai îi țin partea, că ce a făcut el. El victimizează că „nu își poate face meseria” din cauza mea, că am făcut pe nebuna și-am sunat la poliție.
Vreo două persoane sar la mine. „Da ce ți-a făcut, nesimțito, te-a violat?”
Răspund amabil: „Nu ați văzut cum făceau? Au aruncat cu bere! Dacă vă făceau dvs. ceva, nu mai reacționați așa.”
Încep să vorbească între ei despre cât de dobitoacă sunt să mă bag în așa ceva, că ei nu ajung acasă la timp, că ce-am avut cu bieții oameni.
Plec, resemnată. Șoferul tot nu pleacă, e prea ocupat să le spună oamenilor că l-am amenințat că îi fac plângere și c-am sunat la poliție. Sun iar și acolo, să le zic să nu mai vină. Le zic că amabilul șofer i-a lăsat să plece pe bețivi.
Vreau să îi pedepsesc, cumva, atitudinea lipsită de profesionalism (Oare știe ce e ăla?). Caut numărul de RATB pe net, dar ghici ce? Trei numere, niciun răspuns. Sunt sigură că dacă voi face plângere scrisă vor găsi pretexte: că nu știu cine era în tramvai, că n-am dovezi, că n-are voie, că trebuie să respecte un grafic. Că, că, că…
Ajung acasă, plină de frustrări. Țara nebunilor și a paradoxurilor. Iar eu m-am simțit fix ca o Donna Quijote.
Mă mir că n-a venit unul după mine să îmi dea și vreo două că am avut tupeul să doresc sancționarea celor ce tulbură liniștea publică.
Alta's World 