Marți, la Digi 24, am văzut prezentate personajele interpretate de Cate Blanchett și Jennifer Lawrence, în filmele care le-au adus nominalizările la Premiile Oscar de anul acesta. În acest context, nu am putut să nu remarc cu nemulțumire modul în care cele două filme au fost descrise, în cadrul campaniei televiziunii de a prezenta filmele și actorii care se află în competiția Academiei Americane de Film din 2016.
CATE/CAROL
Astfel, Carol este portretizată drept o „doamnă rafinată care iubește femeile”. Mai mult, despre interpretarea lui Cate Blanchett, Digi 24 scrie că ea „face ca fumatul pe stradă să fie elegant. Te face să îţi doreşti să ai vreun taior vechi al mamei sau bunicii rătăcit undeva prin dulap. Şi desigur, pune stil în absolut orice gest sau replică”. De menționat aici ar fi că în perioada respectivă, nu era un lucru chiar așa atipic pentru femei să fumeze, ci era, mai degrabă, un trend care spre anii 60 (și după accea) devenise destul de popular și chiar încurajat de advertising. Întrucât nu erau mediatizate efectele nocive ale fumatului, femeile fumau chiar și în timpul sarcinii. Totodată, n-aș spune, despre eleganța lui Carol, că este motivul pentru care Blanchett să merite un Oscar. Pentru că vorbim aici despre moda anilor ’50-’60, despre femeile upper-middle class, care erau mereu cochete pentru soții lor. Din punctul meu de vedere, a-i rezuma interpretarea la gesturi și ținute nu ar face decât să șteargă cu buretele toate motivele pentru care asistăm la o interpretate remarcabilă din partea lui Cate Blanchett.
Mai mult, firul narativ al filmului ilustrează, conform site-ului televiziunii „o situaţie scandaloasă în conservatorii ani 50, perioada în care este plasată acţiunea. Carol, o mamă în prag de divorţ, se îndrăgostește de o femeie mult mai tânăra decât ea, Therese. Supuse presiunii sociale, Carol şi Therese preferă să nu se conformeze. Carol se luptă pentru custodia copilului, renunţă la vila din suburbii şi se mută într-un apartament din oraş. Totul pentru a fi liberă şi pentru a iubi liber”.
Din punctul meu de vedere, ca simplă pasionată de film și studii de gen, cu niște cursuri de film studies, gender studies și civilizație americană în spate, cât și ca cititoare a romanului care a stat la baza lung-metrajului – „The Price of Salt”, scris de Patricia Highsmith în 1952 – am remarcat în problematica din „Carol” ceva mai amplu decât descrierea de mai sus. Și tocmai complexitatea unei eroine cu preferință pentru persoane de același sex, plasată într-o societate dominată complet de valorile patriarhatului și de conformism – „The silent 50’s – este ceea ce face ca filmul acesta să îmi fi atras atenția.
Să nu mai vorbim despre Blanchett care, prin interpretarea sa, n-a făcut altceva decât să mă direcționeze spre carte. Lipsa mimicii, gesturile controlate, tonalitatea detașată ale actriței fac ca personajul Patriciei Highsmith să se ridice dintre paginile unui roman atât de ieșit din comun pentru vremea respectivă, și să se plimbe, detașat, pe străzile din New York, sub chipul și asemănarea actriței. Totodată, modul în care Blanchett și Rooney Mara dau contur relației dintre Carol și Therese ilustrează și el intensitatea cu care ele și-au asumat rolurile.
Vezi trailer aici.
„Carol” și „The Price of Salt” nu ilustrează neapărat „o iubire liberă”, ci dreptul de a iubi, într-o societate în care corectitudinea este dată de heteronormativitate, în care o femeie trebuie să fie supusă voinței soțului – „the one and only master” – , să procreeze și să se dedice complet lui, copiilor și căminului. Ei bine, pentru Carol, Therese este un fel de sare. Iar toată lumea știe că sarea și piperul sunt nedespărțite. Astfel, Carol plătește „prețul sării” prin custodia asupra propriei fiicei, pe care soțul, amenințat de preferințele „denaturate” ale femeii pe care o iubește, decide să transforme procesul de divorț într-o vânătoare de vrăjitoare, cu unicul scop de a-și alina egoul suferind și de a o constrânge pe Carol să redevină mama și soția care era programată să fie.
Totodată, de notat este și rolul actriței Rooney Mara. Ea o interpretează pe Therese, o tânără de aproximativ 20 de ani, care este în căutarea sinelui chiar înainte de a realiza că este atrasă de persoane de același sex. Therese locuiește singură, visează să devină scenograf (în roman), și este într-o relație cu un bărbat. Se poate remarca în Therese o divizare între nevoia de a fi independentă și necesitatea de a face ceea ce e corect, adică să se căsătorească, în ciuda faptului că nu manifestă o anume afinitate pentru acest stil de viață. În acelați timp, în ochii iubitului ei, nu este altceva decât o ființă naivă și inocentă, cu care vrea să se căsătorească tocmai pentru că „nu e ca celelalte fete”. Pentru Richard, Therese este fata ideală tocmai prin prisma inocenței sale, dar și prin firea sa aparent calmă și supusă. Însă ea parcurge un proces de maturizare, complet distanțat de cel pe care și-l închipuia Richard, și care este declanșat de prima întâlnire cu Carol. Asemenea lui Carol, Therese preferă mai degrabă să fie exclusă din societate, decât să se supună unei norme cu care nu se identifică.
JENNIFER LAWRENCE/JOY
Deși nu sunt fană a actriței Jennifer Lawrence, nici felul în care este caracterizată interpretarea ei nu m-a prea uns pe suflet. Astfel, personajul interpretat de Lawrence este descris ca „o femeie divorţată, care luptă să se regăsească şi reuşeşte într-un final, datorită unui…mop. Joy inventează un nou tip de mop, folosit azi în toată lumea, şi încearcă să se lanseze în afaceri cu această idee. Drumul spre succes e lung şi dificil”.
Duminică, din lipsă de diversitate, am ales să văd filmul ăsta la cinema. Nu pot spune că interpretarea m-a dat peste cap, însă ca temă mi-a oferit o imagine mai clară cu privire la motivul pentru care cele actrițele au fost selectate în competiție, la categoria „Cea mai bună actriță într-un rol principal”.
Filmul este inspirat din povestea inventatoarei Joy Mangano, născută în 1956, în New York. Tânără cu aspirații, drumul ei spre succes a fost unul lung și anevoios, astfel că a fost nevoită să lucreze într-un bar și într-un aeroport, fiind, totodată, mama singură a trei copii. Ascensiunea sa vine în 1990, într-o perioadă în care începe să se dezvolte, din ce în ce mai mult, ideea de femeie independentă, cu aspirații profesionale, care, treptat, încearcă să se desprindă mai vizibil de normele patriarhatului.
Astfel, și Joy parcurge un proces de maturizare, asemenea lui Therese. Vedem în acest film patru generații de femei. Mimi, bunica lui Joy, care amintește de perioada Golden Age a Hollywoodului, prin eleganța, maniere și idealurile pe care le insuflă nepoatei sale. Terry, femeia care își îngroapă în telenovele amarul de a fi fost părăsită de soțul ei și care are nevoie de prezența unui bărbat, pentru ca existența ei să prindă contur din nou. Joy, tânăra care renunță la propriile aspirații pentru a avea grijă de părinții ei, de fostul soț și de ambii copii, în timp ce încearcă, totodată, să asigure hrana familiei. Cristy, o copilă al cărei viitor va fi determinat doar de exemplul pe care mama sa, Joy, i-l va oferi.
Deși Joy Mangano se naște într-o perioadă care pavează drumul spre câștigarea drepturilor femeilor, personajul interpretat de Lawrence cade pradă presiunilor sociale. Ea renunță la idealurile sale pentru a avea grijă de mama devastată de decizia soțului său de a se descotorosi de ea. Mai mult, ea se împarte între responsabilitatea față de mamă și cea față de tată, la a cărui firmă ține contabilitatea. Din nevoia de escapism, Joy se aruncă în brațele carismaticului Tony, cu care face doi copii. Însă el nu este altceva decât un artist idealist, care ajunge să fie întreținut de fosta soție, în al cărei subsol trăiește. Viața lui Joy culminează când și tatăl se mută în casa deja prea aglomerată. Astfel, Joy devine ostatica dorințelor și nevoilor tuturor membrilor familiei sale. Mai mult, ea devine și o mamă absentă care muncește prea mult și petrece prea puțin timp cu copiii ei.
Așa cum pentru Therese momentul care produce declicul este cel în care o zărește pe Carol, existența lui Joy este marcată de un eveniment care are loc când familia petrece o zi pe o barcă. Astfel, în timp ce familia se distrează, ea este nevoită să adune de pe jos cioburile unui pahar spart și să curețe podele, fără ca nimeni să îi ofere o mână de ajutor. Într-un close-up „patetico-emoționant”, vedem cum personajul interpretat de Lawrence își privește mâinile însângerate, de parcă în față i s-ar derula tot destinul nefericit. În acel moment, în mintea ei încolțește o idee care o va transforma, după numeroase eforturi, într-o femeie de succes. Însă succesul lui Joy vine din sfera domestică, din sfera asociată, în mod stereotipic, cu rolul femeii de a asigura buna funcționare a unei case și a membrilor ei, aruncând, parcă, sugestii, tot spre conformismul anilor de dinainte de Mișcarea Drepturilor Civile. Joy inventează și promovează un mop menit să îi facă viața domestică mai ușoară. Ea nu urmărește să evadeze din sfera domestică, ci să o facă mai ușor de îndurat. Ea luptă nu doar pentru ea, ci pentru milioanele de femei care, asemenea ei, se supun normei, încercând, însă, să o ajusteze după preferințe.
Vezi trailer aici!
Joy jonglează între figurile masculine, care încearcă, parcă, să își impună voințele asupra sa. Pe de o parte, fostul soț își atribuie rolul de consilier al afacerii, pentru ca să nu fie trasă pe sfoară. Tatăl îi oferă bani, însă pune o mare presiune pe ea, iar la prima încurcătură, îi spune că este doar o „femeie de casă care se plictisea”, astfel că i-au răsărit în minte idei proaste, care vor duce familia la ruină. Mai mult, bărbatul care se oferă să îi promoveze mopul minune, Neil Walker, o subestimează într-atât încât aproape că o duce la faliment. Totodată, bărbații cu care a semnat contractul pentru producerea unor componente necesare la asamblarea mopului vor să îi fure ideea și să îi saboteze afacerea. Astfel, Joy este ilustrată precum o minge de ping-pong, manevrată de diverse figuri masculine, care o trimit dintr-o parte a terenului în alta, până când ea decide să ia atitudine. Și asta pentru că este conștientă că fiica sa Cristy trebuie să vadă în ea drept o eroină, capabilă de orice, contrar figurii materne pe care ea a avut-o.
Ce să zic? Interpretarea lui Lawrence nu m-a lăsat cu sentimentul acela de „omul potrivit la momentul potrivit”. Aș fi putut, la fel de bine, să fi privit acest film și să fi înțeles același lucru din el, fără ca ea să fi fost în rolul principal. „Joy” a lui Lawrence nu mi-a transmis forța aceea a unei femei care se zbate împotriva curentului pentru ca vocea ei să fie auzită, nu m-a făcut să strâng din pumn și să mă gândesc „Go, girl!”. Din contră, mi se pare că forța personajului interpretat de ea emană din două „personaje ajutătoare”, precum cele din basme: bunica ei și prietena ei cea mai bună.
ALTA’S AWARD GOES TO…
În ciuda unei ediții din care emană „white privilege”, se poate observa cum cele două personaje interpretate de Cate Blanchett și Jennifer Lawrence adresează niște subiecte sociale delicate, existente în societatea americană. Totodată, am remarcat că așa cum Disney evoluează spre meleaguri în care prințesele nu mai au nevoie de prinț, nici Joy și Carol nu au mai avut nevoie de un soț, care să le scoată, până la finalul filmului, din starea lor de nefericire și să le readucă la statutul ce le este desemnat în Regatul Patriarhatului.
E clar cine câștigă, pentru mine, bătălia dintre cele două, nu?
Ca să nu fi lăudat Academia degeaba, o să revin cu clarificări despre celelalte actrițe nominalizate și filmele în care joacă: Brie Larson/ROOM; Charlotte Rampling/45 YEARS; Saoirse Ronan/BROOKLYN. Cum spunea la Telenciclopedie, „Despre toate acestea, în ediția următoare!”
Alta's World 