Titlul sună al naibii de propagandistic, nu-i așa? Însă cine mă cunoaște, știe că sunt o ființă destul de revoltată pe instituțiile care nu merg bine și/sau oamenii care atentează la fericirea, drepturile și libertățile celorlalți oameni. Dacă nu mă cunoașteți și, totuși, ați avut curiozitatea să dați click pe articolul meu, vă sfătuiesc, doar, să „aveți puțintică răbdare!”, vorba lui Caragiale. O să aflați cam totul despre programul de internship de la Guvern, poate în mai multe detalii decât ați fi dorit să aflați.
„Nu te întreba ce poate face țara pentru tine, ci ce trebuie tu sa faci pentru țara ta”, spunea președintele american John F. Kennedy. Ei bine, programul de internship de la Guvern este tocmai o ocazie să descoperi dacă și cum poți face ceva pentru țara ta. Cum așa? Păi fie o să descoperi ce merge rău și, dacă te consideri un Don Quijote la început de drum, intri în sistem și încerci să schimbi ceva, fie descoperi că lucrurile merg mai bine, că oamenii sunt mai profesioniști și instituțiile își fac treaba mai bine decât vezi prin mass-media că și-ar face-o și începi să „duci vorba” despre partea asta ok a „statului”.
Despre asta am vorbit și într-o întâlnire cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, care și-a exprimat nemulțumirea că, de multe ori, presa „uită” să mai transmită și chestiile bune pe care le fac instituțiile statului (”No news is good news”, right?), însă dacă fac un pas greșit, le sar imediat la gât. „Câinele de pază al democrației”, huh?!
Când am avut de motivat de ce îmi doresc să particip la program, ăsta a fost unul dintre argumentele mele: ca viitor om de presă, vreau să văd cum este și de cealaltă parte a baricadei, ca să pot prezenta cititorilor anumite aspecte în mod cât mai obiectiv (da, da, profii mei de la facultate vor spune: „Nu există obiectivitate!”) și cât mai onest. Apoi, eu sunt mai Toma-Necredinciosul, așa că voiam să văd cum e, ca să pot să îmi fac o părere despre toată antipatia asta față de „stat” care ni se livrează nouă, românilor, pe toate căile posibile.
În orice caz, indiferent de ce părere și-ar face cineva după aceste două luni, la urma urmelor este o experiență. Și din orice fel de experiență, tragem câte o învățătură, iar la finalul ei nu mai suntem chiar la fel cu cei care eram înainte.
De ce vine articolul ăsta la cinci luni de la terminarea programului?
Ei bine, în ultimele două săptămâni, au fost vreo trei evenimente care mi-au stârnit nostalgia. În primul rând, a fost publicat raportul oficial al ediției numărul trei a Internship.gov, când am putut rememora cam toate activitățile făcute între 21 iulie și 21 septembrie, atât la nivel de instituție, cât și la nivel de grupuri mici și cu toți stagiarii. Vezi raportul aici.
Apoi, zilele astea, colega mea de internship a postat o fotografie în care și ea își exprima nostalgia și mi-am amintit de fiecare zi în care m-am trezit zburdând de veselie, la 6 și jumătate am., că să ajung la Ministerul Afacerilor Externe, unde am fost stagiară. Astăzi, am văzut că mai este doar o săptămână până se va da startul ediției numărul patru a programului și m-a izbit, cumva, realitatea: Wow, am făcut și eu asta! Și da, ce aș mai face-o o dată!
Anul trecut pe vremea asta, habar nu aveam că voi fi petrecut vara într-o instituție al cărui nume îmi inspira doar respect și teamă, pe care nu m-as fi gândit în veci că voi ajunge să o port, cu atâta drag, în amintiri. Cam pe vremea asta, anul trecut, eram împărțită între master, facultate și dorința de a pleca, timp de patru luni, cu AIESEC să predau, în China sau Vietnam.
Cum m-am înscris la Internsip.gov 2015?
Apoi am văzut un anunț pe un grup cu bloguri, unde cineva scria despre experiența ei și cum că încep următoarele înscrieri. Inițial am gândit „bullshit!”, propagandă! (ironia sorții, nu?”). Știam de program, cochetasem oarecum vreo doi ani cu gândul să mă înscriu, însă nu știu, cumva, părea irealizabilă treaba. Anul trecut, însă, am început să iau ideea mai în serios, pentru că demarasem un program propriu de dezvoltare profesională și încercam să acumulez experiență din cât mai multe locuri. Însă nu eram 100% determinată să mă înscriu, pentru că eram aproape sigură că voi pleca să predau engleza. Cu două zile înainte de terminarea perioadei de înscriere, eram la facultate, la seminarul de TV, cu doamna Dona Tudor. Și pentru că ea este ca o mămică ce vrea să ne vadă cât mai sus profesional, ne-a sfătuit să ne înscriem. I-am zis atunci că sunt cam nehotărâtă, pentru că vreau să plec, dar mi-ar plăcea și o vară la Guvern și mi-a zis: „Puiule, trebuie să ai cât mai multe opțiuni!”. Mi-a zis că trebuie să aplic la cât mai multe oportunități, pentru că „nu se știe niciodată”.
Asta se întâmpla într-o vineri. A trecut sâmbătă, aproape trecuse și duminică, zi în care, la ora 24.00, expira termenul de înscriere. Nu voi uita niciodată. Stăteam în balcon pe la 23.00 și mă uitam la un film. Și în minte îmi răsunau vorbele Donei Tudor, ca un gând din ăla de nu îți dă pace. Așa că, pe la 23.10 am decis să mă înscriu la internship. Cine mă cunoaște, știe că am o relație incredibil de strânsă cu deadline-urile, însă, cumva, reușesc să câștig pariul cu ele, dar nu cu mai mult de câteva minute înainte de expirarea termenului limită. Cum spuneam, o relație foarte strânsă.
Prima etapă
Deja știam cam ce am de făcut, pentru că mă informasem înainte. Astfel, prima etapă a constat în alegerea instituțiilor și înscrierea pe site. Eu instituțiile mi le alesesem în funcție de interesele mele – relații internaționale, jurnalism. Astfel, am optat pentru MAE, Departamentul de Comunicare și Purtător de Cuvânt. Pe locul doi a fost Biroul de presă al Ministerului Apărării Naționale, iar pe locul trei Direcția SUA și Canada din cadrul MAE (că tot am făcut cinci ani de American Studies). Înainte de orice, a trebuit să mă uit destul de bine pe site, pentru că apăreau toaaaaaate instituțiile și la fiecare scria cam ce aș face și cu ce se ocupă departamentele din cadrul lor, astfel încât să îmi dau seama pentru care sunt cea mai eligibilă și ce mi s-ar potrivi cel mai bine.
După aceea, este site-ul. Un aplicant trebuie să ia site-ul foarte în serios, pentru că informațiile trecute acolo determină dacă vei fi selectat sau nu pentru următoarea etapă. Există rubrici pentru experiență academică și profesională, unde trebuie să explici ce ai făcut și cum s-ar potrivi cu ce vrei să faci în cadrul internshipului. Trebuie avut grijă la ce este trecut acolo, plus dat numere de telefon și emailuri ale profesorilor, pentru că ei chiar te verifică, îți cer foi matricole și orice documente doveditoare că ai experiență. Cer medii de la facultate, media de bac. Apoi este o rubrică cu opțiunile alese, unde trebuie să motivezi, la fiecare dintre cele trei, de ce vrei și de ce trebuie să te aleagă pe tine. Apoi este o rubrică în care trebuie să propui trei proiecte care ar putea schimba România, din punctul tău de vedere. Atenție, doritori! Nu plagiați, nu vă chinuiți cu legi și etc. Gândiți-vă doar ce credeți că lipsește, ce ați dori voi să aveți în societate și nu vă oferă „statul”.
Cu nădușeală, eforturi și tremurat de mâini, la 12 fără 10 am dat „trimite”. Oficial, Dona Tudor mă făcuse să mă înscriu la internship.
Am încercat să nu mă gândesc prea mult la asta. Eram încă determinată să plec. Însă Dona Tudor a avut mare dreptate: „nu se știe niciodată”. Așa că s-a făcut că m-am răzgândit. Și m-am răzgândit înainte să aflu dacă am fost selectată sau nu pentru etapa următoare.
A doua etapă
Spuneau, pe site, că voi primi un mail să fiu anunțată dacă am trecut de prima probă sau nu. Când am primit emailul, nu am spus decât câtorva persoane. Am această teorie cum că dacă mă bucur prea mult de ceva, totul se transformă în ruine, înainte să apuc să îmi șterg zâmbetul de pe față. Am fost anunțată că voi da un interviu pe Skype, la o oră și într-o zi anume. Asta a fost o zi de miercuri. Tot pe site scria că o altă probă este un test de cultură generală și Constituție. Însă nu se preciza, în email, că vor fi date în aceeași zi.
Miercuri, zi de interviu
În dimineața aia, m-am trezit devreme și mi-am pus pe mine o cămașă, încercând să arăt cât mai profi. Aveam deja experiență cu interviurile pe Skype, pentru că în ultimele luni dădusem atât de multe cu AIESEC, încât deja învățasem itinerariul. Mi-am petrecut toată dimineața studiind site-ul MAE, în caz că mă întreabă ceva, orice. Am învățat la jurnalism că un pas foarte important în orice activitate este realizarea de pre-documentare și documentare. Exact asta am făcut. Am uitat să precizez că din cele trei opțiuni ești selectat numai pentru una dintre ele. Astfel, eu urma să susțin interviul pentru prima mea opțiune, Direcția de Comunicare și Purtător de Cuvânt din cadrul MAE.
Am intrat la ora stabilită. S-a făcut conexiunea. M-am prezentat, s-au prezentat și apoi mi-au spus: „Înainte să ne cunoaștem, vei da un test cu 20 de întrebări. Ai mai jos linkul. Din momentul ăsta, ai 10 minute.” Evident, m-a luat cu nădușeli, pentru că, în capul meu, dacă treceai de interviu, te va fi anunțat data ulterioară la care dai testul. Astfel, sub panica timpului și încercând să nu fac prea multe fețe pe Skype, pentru că cele două doamne mă supravegheau, am dat testul cu 10 întrebări de cultură generală, logică și Constituție.
Ce să zic? Constituția mi-o cumpărasem, dar nu o răsfoisem recent, pentru că am crezut că mai am timp. Noroc cu Dreptul Constituțional, făcut la facultate (Vedeți? E și facultatea asta bună la ceva! Asta dacă te duci la cursuri.) La final de test, eram cam demoralizată, însă am realizat destul de repede că mai am o șansă dacă mă voi descurca cât mai bine la interviu. Așa că, am încercat să valorific fiecare experiență profesională pe care am acumulat-o și să încerc să îi conving că eu chiiiiiiaaaaaar îmi doresc să mă aleagă pe mine. S-a încheiat interviul, după care, mi-am luat gândul de la el. Mă gândeam, deja, cam pe unde să mă duc să fac practică în vară. Vreo săptămână, am fost cu moralul la pământ că nu m-am pregătit pentru test.
Să cred sau să nu cred?!
Într-o vineri, m-am dus la Ploiești, că urma să fie cununia verișoarei mele în weekend. Era vreo șase seara și mă jucam cu noua jucărie a familiei, nepoata mea, când m-a sunat un număr pe care nu îl aveam în agendă. Am zis să răspund, deși nu prea credeam că or să fie de la internship. Iar apoi am auzit:
Bună. Roxana?
Da.
Te-am sunat să te felicităm. Ai fost selectată pentru Direcția de Comunicare și Purtător de Cuvânt. Vei primi un mail cu mai multe detalii, săptămâna următoare.
(Eram atât de șocată, încât am crezut că cineva îmi face o farsă. Însă am realizat repede că nu spusesem aproape nimănui că trecusem de prima etapă). Adică m-ați acceptat? Am întrebat eu, fără să conștientizez, pe moment, că dacă m-au felicitat era de bine. Am auzit un râs la telefon, iar apoi confirmarea.
Nu mi-a venit să cred. Pentru mine, ăla chiar a fost un moment de fericire. Fusesem aleasă să fiu unul dintre cei 3500 de stagiari, care au concurat pe 300 de locuri.
Când mă întrebau la AIESEC care a fost cel mai fericit moment din viața mea, nu am fost niciodată complet sinceră. Nu am fost așa fericită nici că am supraviețuit cinci ani la Limbi Străine, nici că am luat 7 la cel mai horror curs din toată existența mea de masterand (deși cred că ăsta e pe locul trei în topul fericirii. Pe locul doi e un workshop făcut cu un jurnalist pe care îl admir), nici că am supraviețuit două veri, pe cont propriu, în State, nici că am apărut pe un stadion cu zeci de mii de oameni, în deschiderea televizată a Finalei UEFA Europa League 2012. Nu! Reușisem ceva ce nu credeam că se poate, să fiu parte dintr-o instituție publică, timp de două luni. Și, mai mult de atât, fără pile (conform credinței populare și a nenumăratelor comentarii pe care le-am citit pe pagina lui Victor Ponta, când a postat o fotografie cu toți stagiarii, la internship.gov se intră pe pile. Nu e așa!). Chiar și fratele meu îmi spusese că a vorbit cu cineva despre asta și persoana i-a zis „dacă nu vă cunoșteam și dacă nu știam că nu aveți treabă cu sistemul, aș fi zis că n-a intrat pe bune”.
Prima zi
Prima zi a fost într-o marți. Înainte de acea marți, am fiert în suc propriu cam o săptămână și încă mă temeam să mă bucur, pentru că emailul cu detalii nu venise. După ce a venit, a început panica. Marți urma să am deschiderea oficială, la Parlament! Nu cunoșteam pe nimeni, însă mă simțeam atât de zen, pentru că știam că voi da de niște oameni tare interesanți în astea două luni. Și așa a fost!
Miercuri, a fost prima zi la MAE. Am avut parte de un nou șoc – primul în schimbarea perspectivei asupra a ceea ce înseamnă instituție de stat. Echipă tânără, echipă deschisă și extraordinar de primitoare. Fix opusul la ce aveam în minte. Ne-au spus că, timp de două luni, le vom fi colege, nu stagiare. Am descoperit că am o altă colegă, pe care o voi numi aici Prințesa Sissi, pentru ochii ei albaștri și părul auriu, cu care am împărțit multe momente frumoase și pline de veselie, la primele ore ale dimineții. Acolo nu am muncit. Pentru că munca o faci din obigație. Acolo am făcut totul de drag, iar la asta au contribuit, foarte mult toți, oamenii de la Biroul de Presă. Am luat masa împreună, am stat la ceai, la povești, dar ne-au și învățat multe lucruri.
Ne-au luat la Reuniunea Diplomației (RADR), la Festivalul Ambasadelor, la Conferințe de presă. Ne-au implicat în activități și ne-au dat o vară de excepție – una dintre cele trei veri în care am muncit de drag, nu de obligație. Când s-a terminat, nu mi-a venit să cred că au trecut două luni. Îmi venea să blamez timpul și parcă îl auzeam pe Preda cum îmi șoptește „Timpul nu mai are răbdare!”. Echipa din care am făcut parte două luni mi-a așternut, cumva, calea. Ne-au luat cadou câte o „Diplomație” de-a lui Kissinger. Mai târziu, am ajuns să decid pe ce vreau să îmi fac licenta și că vreau să fac un doctorat pe comunicare instituțională. Și astea de la un internship. Propagandă, huh?!
Alte activități
În afară de munca zilnică, de la instituțiile la care am fost repartizați, coordonatorii au avut grijă ca fiecare săptămână să fie altfel. Am avut săptămână dedicată ambasadelor și ambasadorilor. Astfel, am ajuns la Ambasada Canadei, unde am vorbit cu doamna ambasador Joanne Lemay și am fost primiți de domnul Matthijs van Bonzel, fostul ambasador al Olandei în România, la reședința sa. Ambasada SUA ne-a organizat o întâlnire de socializare, la Berăria H.
Am avut săptămână de traininguri, astfel că am făcut un training pe Digital Diplomacy, la Palatul Victoria. Am avut întâlniri cu secretari de stat, miniștri, purtători de cuvânt, premierul, însărcinatul cu afaceri al SUA.
Care era mecanismul de selectare?
Multe dintre întâlniri se făceau cu un grup restrâns. Doar câteva au avut caracter obligatoriu și a participat toată lumea: întâlnirea cu fostul premier Victor Ponta, cu însărcinatul cu afaceri al SUA în România, Dean Tompson, vizita la reședința lui Matthijs van Bonzel. Pentru restul, aveam de completat un formular, în care explicam de ce vrem să participăm la X sau Y întrevedere și trei întrebări pe care le avem pentru respectivul reprezentant.
Astfel, am participat la întâlniri cu miniștri din Cabinetul Ponta, precum: ministru al Apărării, Mircea Dușa, ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, ministrul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, secretarul de stat Bogdan Stanoevici, cu Purtătorul de Cuvânt al Guvernului, Corneliu Calotă, cu preşedintele Consiliului Concurenţei, Bogdan Chiriţoiu.
Ce m-a surprins e că majoritatea au fost foarte deschiși, astfel că nu au fost întâlniri de tip prelegere, ci întâlniri de tip dialog, unde s-a răspuns curiozităților noastre.
De exemplu, după întâlnirea cu Vulpescu, chiar mi-am expirmat surprinderea pe Facebook:
Câteva motive pentru care întâlnirea de azi, cu domnul ministru Ionuț Vulpescu, a fost una dintre întâlnirile mele favorite.
1. Pentru că nu mă așteptam ca tocmai de la un ministru să aud glume cu și despre suprarealim.
2. Pentru că, aparent, nu-s singura care a avut o mare dezamăgire legată de ceea ce reprezenta Muzeul Literaturii Române (pe vremea când încă avea un sediu).
3. Pentru că mi-a dat o veste bună – aceea că în curând vom avea un Muzeu al Literaturii Române adecvat și interactiv.
4. Pentru că a redus TVA-ul la cărți de la 9% la 5%, ceea ce se va vedea de la 1 ianuarie 2016.
5. Pentru că ministerul pe care-l reprezintă are proiecte pentru a susține tinerii artiști.
6. “Într-o viață paralelă, mi-ar fi plăcut să fi fost absolvent al Facultății de Litere” (Da, și pentru afirmația asta).
Și voi mai da un singur motiv, deși aș putea găsi și mai multe. Acela că a transformat întâlnirea într-un dialog interesant și că multitudinea de întrebări pe care i le-am adresat nu au rămas fără răspuns.
Asta era cu muuult înainte să fi știut cineva că va fi schimbat Guvernul, că va veni finalul de octombrie negru. Pe atunci, aveam speranța că ministrul acesta ar putea duce cultura spre meleaguri fericite.
Și Bogdan Stanoevici mi s-a părut un tip haios, care ne-a vorbit despre cariera lui de actor și cu care am discutat despre patrimoniu, ICR, tinerii artiști. Un regret personal e că nu am apucat să ne mai vedem și cu fostul ministru al Educației, Sorin Cîmpeanu.
Fin
Când s-a încheiat, chiar mi-a părut rău. A fost ca după fiecare vară în State. Am simțit că va fi un gol care va fi prezent, de câte ori vine vara. În ziua ceremoniei de final, eu și Prințesa Sissi am mers la minister și ne-am luat rămas bun de la echipă. Lucru de care nu toți stagiarii au avut parte. Apoi a venit ceremonia, unde ni s-au dat diplome, am schimbat ultime impresii și fiecare s-a întors la facultatea lui.
Cum ziceam, la final de experiență, pot spune că nu mai sunt omul de la început. Pentru că am văzut cât se muncește. Am fost și sâmbăta la minister (țin să precizez, neobligată). Am stat și până la 19.00, am avut și zile super aglomerate. Însă am făcut asta pentru că mi-a plăcut, pentru că m-am simțit ca acasă.
Programul oficial e de 8 ore. Mai mult, internship.gov motivează printr-o bursă lunară de 450 lei și cazare gratuită, pentru cei ce au venit din afara Bucureștiului. Internship.gov motivează prin echipa extraordinar de calmă și bine coordonată care ține programul pe picioare. Prin oamenii selectați și prin deschiderea la nou a oamenilor care ne-au ținut, două luni, sub aripa lor.
Internship.gov m-a făcut să văd, că în spatele ideii de „stat” sunt și oameni cu profesionalism, dedicați, răbdători, total opuși imaginilor din media, unde bugetarii stau 4 ore la muncă și atunci dorm.
Dacă tot sună a propagandă, poate e cazul să vedeți și singuri. Tot ce trebuie să faceți e să aveți motivația necesară și să dați tot ce e mai bun. Cine știe, poate o să fiu și eu, pentru măcar o persoană, vocea rațiunii care, pentru mine, a fost profa mea de TV.
Alta's World 