Îi spuneam cuiva, cu niște săptămâni în urmă, că mă consider feministă. Evident, reacția a fost una previzibilă, care nu sugera altceva decât „asta-i de-aia, de urăște bărbații”. Am încercat atunci, așa cum tot încerc de o vreme, să explic că, de multe ori, feminismul e văzut ca fiind ceva negativ, prin care femeile vor să obțină un statut privilegiat în societate, astfel că urăsc tot ce are legătură cu bărbații. Am încercat să punctez că, de fapt, a te declara „feminist(ă)” este despre cu totul altceva.
Nu voi enumera tot ce înseamnă, pentru mine, feminismul. Nici teorii, curente, puncte de vedere feministe. Însă, printre altele este vorba de a te simți, ca femeie – mamă, fiică, prietenă, iubită, soră etc. – în siguranță, oriunde, oricând, astfel încât să nu fie nevoie să pleci capul și să te rogi să devii invizibilă, când te strigă un individ pe stradă, rugându-te ca măcar să nu te agreseze fizic, dacă verbal o face. Să nu fie nevoie să îți astupi urechile și să îți repeți în gând, ca o mantră, că nu te afectează agresiunile lor verbale, să te detașezi de corpul tău, când te pipăie, te împing, te prind de mâini „în glumă” și să te gândești „da’ho, că nu te-au mâncat!” Este vorba despre a ști că nu trebuie să îți suni părinții/prietenii, când ajungi acasă, să știe că ai ajuns bine, este vorba despre mama, care să nu fie nevoită să mai repete „vezi, dacă se ia cineva de tine, să nu îl provoci. Taci și tu și pleacă de-acolo cât mai repede”. Este vorba despre aceeași mama, care să nu mai fie nevoită să îmi cumpere spray cu piper, ca să mă știe cât de cât mai în siguranță, dacă merg, seara, pe jos, până acasă.
Cred că ar trebui să încep să blamez cei cinci ani petrecuți cu profesorii de la American Studies, pentru că mi-au rupt vălul de ignoranță de pe față, când m-au învățat cam cât de complexă și complicată este problema. Cu atât mai complicată e când te naști femeie în societăți care acordă mult prea puțină importanță siguranței lor, asigurării de șanse egale, ș.a.m.d. Probabil că dacă rămâneam ignorantă, acum puteam să îmi văd fericită de învățat pentru examene, fără să mă revolte și să mă macine că un individ a primit doar 1000 de lei amendă după ce a bătut o femeie într-un bar, pentru că l-ar fi atenționat că vorbește urât. Și acei 1000 de lei nici măcar nu reprezintă valoarea unor serii bune de palme și pumni, ci a deranjării liniștii publice.
Astfel, ajung să mă întreb retoric: dacă eu, bătăuș de categorie grea, bat o femeie și plătesc 1000 de lei, atunci cam asta e valoarea ei?! Și dacă eu sunt Y, individ care se mai răsfață cu strigatul după femei pe stradă, care văd ce a făcut X și am și eu poftă să îi dau una în față unei femei că mă enervează expresia ei de independență, pot face asta liniștit, dacă am la mine cam un salariu minim pe economie, care să achite gestul?!***
Vorbeam cu un cuplu proaspăt căsătorit despre problemele pe care le am eu cu felul în care sunt tratate femeile în societatea noastră. El mi-a răspuns senin: „Țin să te contrazic, nu cred să existe probleme. Cred că voi găsiți o problemă!”. Mai pe românește, dacă rog pe cineva să nu mai vorbească vulgar, îi încalc libertatea de expresie și dacă îmi dă vreo doi-trei pumni, de îmi pierd cunoștința, „mi-am cam căutat-o”, nu?! Și restul, de ce să ne băgăm, mă, să ne-o luăm și noi?! Cam asta era atitudinea pe care o aveau și unii dintre oamenii intervievați, azi, de Lucian Mîndruță, în emisiunea lui de la radio.
Păi de ce să fii erou și nobil, mă, dacă tipa s-a băgat aiurea în seamă? De ce?! De ce nu putea să-și țină gura închisă?! Păi uite de ce: pentru că închidem ochii și, ca de fiecare dată, lăsăm să treacă nenorocirile pe lângă noi, ca să nu ne dea bătăi prea mari de cap, seara, înainte să punem capul pe pernă. Însă când iau amploare cazurile, sărim ca arși că trăim într-o „societate coruptă”, „că e de vină sistemul”. Care sistem, mă? Sistemul ăla nu e făcut tot din oameni? Nu suntem noi ăia de compun societatea?
Mă tot gândesc că prietenii mei știu că le atrag mereu atenția dacă vorbesc urât, atunci când ieșim undeva. Chiar îmi remarcase un apropiat că fac asta, deși uneori și mie-mi mai scapă câte o înjurătură. Și i-am subliniat că nu fac asta pentru că atentează la sensibilitatea mea morală, pe care el o consideră a fi una tip victorian, ci pentru că, în public, anumite comportamente mi se par a contraveni moralei și bunului simț.
Am libertatea să fac ce vreau, atâta timp cât nu îngrădesc libertatea altuia, nu? Din punctul ăsta de vedere, bătăușul putea, bine-mersi, să zică ce vrea el, că doar are libertate de expresie, garantată de Constituție. Însă trebuia să facă asta fără a deranja pe cineva în vreun fel. Violența verbală este și ea violență! Cine a făcut pragmatică știe clar că orice cuvânt are același efect ca o acțiune. A se vedea: ”How to do things with words”, John L. Austin.
Din punctul ăsta de vedere, și eu aș putea, foarte ușor, să devin precum femeia de a fost bătută. Și cum, la români, puterea exemplului negativ primează, nu este plauzibil ca și alții să își dea satisfacția de a fi lovit o femeie pentru că a avut tupeul să deschidă gura, în schimbul a 24 de ore în arest preventiv (și asta pentru ca a luat amploare cazul în presă) și 1000 de lei?! Păi 1000 de lei îi câștigi la păcănele, într-o seară. Păcănele, pocneală, tot pe-acolo. Ban cheltuit cu cap, ce să mai?! Care portretizează, cu grație, o Românie a pumnului ieftin plătit.
Da, exagerez puțin. Pentru că, uneori, e nevoie de exagerare pentru a surprinde grotescul și dramaticul situației. Dacă nu ajungea cazul în media, bătăușul putea să zburde, în continuare, în liniște și pace, pe meleagurile în care violența rezolvă orice conflict, prin reducerea la tăcere a factorilor perturbatori. Și oare câți nu au luxul ăsta?
Dacă merge așa treaba, nu putem să plătim și noi, femeile astea de urâm bărbații din tot sufletul și vrem să conducem lumea, câte 1000 de lei, să ne asigurăm că bătăușii ăștia fac pârnaie până când piere din ei toată forța și ura cu care lovesc alți oameni? Măcar atât, că la o legislație serioasă împotriva hărțuirii, abuzurilor și violenței de orice fel nu prea visez. Să nu mai zic de aplicarea „ca la carte” a normelor deja existente.
*** Update: Trei plângeri și două certificate medico-legale mai târziu, individul a fost arestat preventiv, pentru 30 de zile, însă a avut tupeul de a cere și arest la domiciliu, sub control judiciar. Rămâne de văzut cam cât/dacă va plăti pentru pumnii ăia.
Până atunci, o să îmi iau refugiul din poezie. Maya Angelou, give us strength!
Alta's World 