O viață plină de muzică (II)

Voi începe povestea cu o anecdotă.

“Acum 800 de ani, o fată foarte, foarte răsfățată în vârstă de 15 ani, din Italia, s-a îndrăgostit de un băiat. Așa că s-a dus la tatăl ei să îi spună vestea, rugându-l să îi permită băiatului să o ia de soție. Tata i-a răspuns:

– Dar cum?! Ești prea tânără pentru căsătorie! Nu voi permite așa ceva. Du-te în camera ta și joacă-te pe iPad!”

Așa a introdus artistul André Rieu melodia “O mio babbino caro” de Puccini, interpretată de una din sopranele orchestrei sale, pe scena din piața Constituției, la primul său concert din România, de pe data de 5 iunie 2015. Am dorit să încep cu această anecdotă, pentru că ea poate spune multe despre acest mare artist.

Pe Rieu l-am cunoscut prin intermediul tatălui meu, care îmi tot arăta concerte ale lui pe youtube. Și a fost întotdeauna un mister să înțeleg cum face de reușește să hipnotizeze săli întregi. Cum face el de reușește să transforme muzica clasică în ceva magic, în ceva ce unește oamenii; îi aduce în sălile de spectacol, îi face, de la tânăr până la persoane de vârsta a treia, să își lase trupurile să se miște în bătaia notelor muzicale.

E simplu. André Rieu e, înainte de orice, un simplu om. Înainte de a fi Rieu artistul, el este Rieu iubitorul de oameni, Rieu iubitorul de muzică. Intrarea lui, deloc spectaculoasă, a uimit tocmai prin simplitate. A ajuns pe scenă la 20.30 fix, venind din spate, dinspre Palatul Parlamentului printre oameni, pe culoarul ce delimita sectoarele. Rieu, artistul iubit de atâția români ce i-au demonstrat că nu-i suficient să stea în România o singură seară, ci șapte, și-a făcut marea intrare tocmai printre iubitorii muzicii sale.

În cele trei ore de spectacol, în care a luat o singură pauză, de cam 15 minute, a reușit să cucerească inimile chiar și celor ce în prima parte a spectacolului erau sceptici până să și aplaude. Trebuie ca, asemeni mie, să-și fi pus și ei obsedanta întrebare: Care e secretul? Cum poți face publicul să te iubească, să îți iubească într-atât muzica?

Pe măsură ce minutele au trecut, răspunsul mi-a venit, parcă, tot din direcția scenei. Pentru ca alții să iubească ceea ce faci, trebuie ca și tu să îți iubești profesia. Să pășești, seară de seară, pe drumul ales, ca și cum ar fi întâiul pas. Astfel, am văzut pe scenă un om ai cărui ochi păreau să caute aprobarea pe chipurile celor din public, care se bucură sincer de fiecare rundă de aplauze, care este surprins când publicul strigă la unison: Nuuuuu! Atunci când i se spune, de repetate ori, că e timpul să plece acasă. Pentru ca alții să simtă cu sufletul mesajul transmis prin muzică, trebuie ca ei să vadă întâi că ceea ce faci pentru public vine din inimă. Că ceea ce faci, te face și pe tine fericit.

Am văzut pe scenă nu un artist aclamat la nivel mondial, ci un om care dansează, care adoptă tot felul de expresii faciale haioase, care are lacrimi în ochi, care e mândru de prestația orchestrei sale. Prin naturalețea și sinceritatea cu care lasă muzica să îl guverneze, a reușit nu doar să fascineze întregul public, ci să hipnotizeze multitudinea de trupuri care, deși la început stătuse rigidă, lipită de scaunele din fața scenei, spre final era în picioare, unduindu-și trupul pe notele voioase, asemenea unei salcii în bătaia vântului. Am auzit notele parcă  șoptindu-mi un descântec: “Lasă muzica să-ți curgă prin vene!”

Au fost momente triste, precum interpretarea uneia dintre soprane a unei arii din “Văduva veselă”, interpretarea cvintetului Berlin Comedian Harmonists a ultimei melodii a unui grup vocal foarte renumit din Germania anilor ‘20 și ‘30, Comedian Harmonists. În introducerea acestei melodii, André Rieu a explicat publicului că trei dintre cei cinci soliști erau evrei, astfel că deși erau foarte renumiți, nu li s-a mai permis să cânte, însă li s-a dat voie să organizeze un ultim concert pentru fanii lor. Melodia cântată de ei ca bun rămas a dorit să promoveze un mesaj: acela că toți avem dreptul să visăm la fericire, la un viitor mai bun.

Din momentele ce au adus zâmbete pe chipurile multora din public, amintesc două. Vorbind despre începuturile sale, a povestit cum “The Second Waltz” a fost una dintre interpretările ce a pus o piatră de temelie în cariera orchestrei.

“Era peste tot. La radio, în cafenele. Până și echipele de fotbal au folosit-o ca imn. Și să vă spun ceva, au ieșit mereu învingători. Așa că ar trebui și Steaua să pună această melodie la meciurile lor și, astfel, vor câștiga toate meciurile. Asta, și să își ia un antrenor olandez!”

A adăugat artistul. Un alt moment a fost declanșat de interpretarea “Valsului Dunării Albastre”. Cântărețul a spus tuturor că acest vals este unul magic, astfel că cine îl aude nu poate rezista tentației de a nu valsa pe el. Și au durat secunde bune până ce, ușor, ușor, domnii și-au făcut curaj să își invite partenerele la dans, ceea ce a părut a-l încânta pe compozitor și pe orchestra lui, care, pentru a-i tachina, au întrerupt de câteva ori melodia.

Un alt moment memorabil a fost apariția pe scenă a unui invitat supriză, despre care, înainte de fi văzut de către public, Rieu a mărturisit că îi ascultă cu plăcere muzica încă din tinerețe. Și nu mică a fost surpriza celor din public să îl vadă pășind pe scenă pe Gheorghe Zamfir și naiul său fermecat. De la primele note, publicul a sărit în picioare, ca electrizat, rămânând așa până la retragerea acestuia de pe scenă.

Similar, am rămas plăcut surprinsă de faptul că, drept omagiu fanilor și țării noastre, André Rieu și Orchestra Johann Strauss au interpretat câteva melodii populare românești, cum ar fi “Ciuleandra”, în timp ce un ansamblu folcloric și-a făcut apariția pe scenă.

La 22.50, violonistul/dirijorul a anunțat că este timpul ca cei din public să își ia “la revedere”, însă i s-a răspuns cu un “nu!” hotărât și care părea a pleda pentru continuarea concertului. Convins de stăruințele publicului, Rieu a mai rămas pe scenă până în jur de 23.30, timp în care a tot tachinat publicul care, asemenea unui copil răsfățat, a continuat să îi răspundă cu “Nuuuuuuuuuu!”. Nu, noi nu plecăm acasă. Nu, noi nu vrem ca vraja să se rupă.

Temerile nu li s-au adeverit, însă. Vraja nu a fost ruptă. Mai mult, magia serii a fost sporită de focurile de artificii, de trupurile oamenilor ce s-au lăsat pradă sunetelor, de jocurile de lumini, de vocile sopranelor, de instrumentiștii orchestrei Johann Strauss, de zâmbetele, dansul și energia lui Rieu.

Urarea lui pentru iubitorii muzicii sale a rămas cu mine: “Vă doresc o viață plină de muzică!”

Mai mult, a adăugat că numele orchestrei sale nu e întâmplător, ci că el consideră că fără muzica lui Johann Strauss, lumea ar fi fost un loc mai sărac, mai puțin fericit. Eu mi-aș permite să completez și să spun că lumea fără oameni-artiști asemenea lui André Rieu, ar fi incompletă. Muzica lui aduce împreună oamenii, fie ei și necunoscuți, făcându-i să fie împărtășească cu toții aceeași stare de înălțare.

“Dac-ar depinde doar de muzică, ar fi pace și armonie pe întreaga planetă!” a mai afirmat el. Ei bine, atunci când el cântă, ascultătorii simt pacea și armonia devenindu-le o a doua natură.