Am fost întrebată astăzi ce înseamnă, pentru mine, fericirea. Și, cu cea mai mare sinceritate, am răspuns că fericirea, pentru mine, vine din conversațiile inteligente duse cu oameni cu care împărtășesc același valori.
În ce cred eu? Am mai fost întrebată. Cred într-o lume în care oamenii vor vedea dincolo de vălul de ignoranță pe care-l tot forțează alții pe fețele unora mai ușor de manipulat. Cred într-o lume în care nimeni nu se bate pentru UN CINEVA care vrea, oricum, aceleași lucruri pentru toți. E o Forță Supremă, un Dumnezeu cu 1000 de fețe, pe care cei puternici îl folosesc pentru a produce suferință și separarea dintre oameni. Cred într-o schimbare ce vine din nonviolență, într-o schimbare ce pornește din propriul sine, creând cercuri în jurul nostru, asemenea celor ce se formează când aruncăm o piatră într-un lac. Sunt piatra ce poate crea acele cercuri. Pot promova acele valori în care cred în cercul mic din jurul meu, apoi, poate dacă am noroc, cercurile acelea se vor extinde, până când vor genera o reacție în întregul lac.
Poate, cumva, viitoarele pietre care se aruncă în acel lac, își vor pune temelia ideilor pe lumea creată de reacția provocată de mine în respectivul lac. Lumea întreagă e ca un lac oricum. Într-un lac trăiesc tot felul de viețuitoare. În unele părți, locul e mai bun, mai favorabil vegetației, în altele nu. Cumva, o schimbare afectează tot lacul. Dacă cineva vine din exterior și decide ce să facă cu lacul respectiv, vom suferi toți. Similar, sunt alții care încearcă să controleze ce se întâmplă în lacul acesta global în care trăim. Ură. Accent pe DIFERENȚĂ. DIVIZIUNE. UNIC, deci ALTFEL. Învățăm să punem accent pe noi, uităm că noi nu trăim singuri în propriul lac, că acela ar fi un lac mort, uităm că tot parte din noi sunt și ceilați. Uităm că, la bază, la naștere, nu venim în lume cu prejudecăți, nu venim în lume cu mintea plină de diviziuni, de stereotipuri, de imagini și impresii negative despre alții. Ne naștem toți la fel. Deși unii sunt în partea favorabilă a lacului, iar alții nu. Unii rămân, pentru toată viața în structura de adâncime a lacului, alții ajung la un nivel superior, alte ființe pot, chiar, să vadă, din vreme în vreme, cum e lumea de la suprafața lacului. Venim la fel în lume, plecăm toți la fel. Nu rămâne niciunul la infinit. Însă plecăm cu un văl de ignoranță lipit pe chip. Plecăm cu resentimente, cu judecăți de valoare false, cu diviziuni mentale, cu complexe de superioritate, de inferioritate, cu frustrări legate de situația financiară, de ce avem, de cât de mult am mai fi vrut, de cât de mult au alții și de cât de mult vor mai avea, în timp ce noi nu mai avem, pentru că ne ducem. Plecăm gândindu-ne la noi. Plecăm uitând că sunt alții care au mai puțin, care au avut mai puțin, care se mulțumesc mai puțin. Plecăm nefericiți, căci oricât am avea și oriunde am ajunge, continuăm să ne măsurăm cu alții. Plecăm uitând să ne preocupăm de suflet, gâdindu-ne că de suflet vom avea timp după ce vom avea orice altceva. Plecăm fără să ne gândim dacă am avut impact pozitiv măcar asupra unei singure alte persoane. La fel și trăim. Trăim cu gândul nu la sinele nostru spiritual, etic, moral, ci la confortul material al sinelui, la treapta pe care este plasat egoul nostru, comparându-ne, constant, cu alții.
Oare avem, noi, șansa, ca educatori (profesori și/sau jurnaliști) să învingem, în lupta cu marii pești care ne forțează să devenim ignoranți? am mai fost întrebată. Avem. DA, AVEM! Sunt ferm convinsă că avem! Însă am ajuns să trăim constant ancorați în clipa asta: AICI, ACUM contează. Vrem schimbare, DAR o vrem acum! Nu o avem acum, atunci înseamnă că nu se poate. O aud. O văd. O simt. Mă enervează. Schimbarea nu vine AICI, ACUM, AZI. Schimbarea are nevoie de ani. Asemenea cercurilor din lac. Are nevoie de timp, de răbdare, de eforturi mari, grele, dense, pentru a face tot lacul să le resimtă. Azi poate voi schimba un om. Poate, dacă sunt norocoasă, voi contribui, cu o idee la viitoarea lui formare. Poate, dacă e norocos, când va ajunge mai mare, va mai schimba și el/ea vreo doi. Poate, în două, trei, cinci, zece generații, vor fi mulți. Vor sta într-un colț al lacului și vor arunca pietre peste zonele în care primează ignoranța. Poate, prin nonviolentă, prin puterea exemplului, vor rupe de pe fețe vălurile de gri, de nevoi, de frustrări, de ignoranță de pe fețele mai multor oameni. Poate, mai degrabă, îi vor convinge să renunțe singuri la ele.
Astăzi, un interviu pe maximum 20 de minute cu managera unei grădinițe din Egipt s-a transformat într-o conversație de două ore și jumătate. Ce mă face fericită? I-am răspuns sincer, uitând și nemaipăsându-mi dacă voi fi selectata sau nu, că astfel de conversații mă fac fericită. Mă face fericită să descopăr că oameni din alte țări, de alte vârste și cu un alt background cultural împart aceleași valori. Mă face fericită să descopăr că lacul ăsta global nu duce lipsă de idealiști care să tânjească după dorința de a deveni promotorii unor valori universale: prietenie, egalitate, înțelegere, similaritate. De ce vreau să ajung într-o țară atât de diferită? Pentru că vreau să trăiesc ca ei, să simt ca ei. Să văd și să înțeleg ce înseamnă a fi femeie într-o țară cu alte valori, cu alte reguli sociale. Să descopăr oameni cu idealuri asemenea acestei managere. Având de două ori vârsta mea și fiind deja obișnuită cu întrebările standard, am pornit această conversație cu scepticism. Eram deja enervată că am așteptat-o o oră și jumătate. Eram cât pe ce să o anunț că nu mai sunt interesată. Apoi au început întrebările despre lume, despre viață, despre viziunea mea. Discuțiile despre cum putem noi să contribuim la o societate cu ochii deschiși și feriți de văl.
Am aflat, cu surprindere, că a făcut o facultate cu profil jurnalistic, că a lucrat mult pe manipulare și cum media și peștii mari din spatele ei folosesc aceste canale pentru a ne face niște marionete. I-am zis că mă specializez pe poltici de gen, pe discriminare, pe stereotipuri, prejudecăți de gen, rasă și clasă și am continuat să discutăm despre asta. M-am gândit cât de diferită ar fi relația angajatori-angajați dacă la interviu ar purta și astfel de conversații. Dacă oamenii și-ar da seama câte au în comun cu oamenii care îi guvernează. Dacă ar realiza că, de fapt, ei nu sunt guvernați deloc dacă fac ceea ce își doresc, pentru că asta își doresc ei.
Am vorbit despre cum totul din jurul nostru vrea să ne transforme în sclavi. Capitalismul ne face sclavii banului. Media ne face sclavii unor imagini prefabricate, sclavii unor bunuri pe care nu le avem și pe care am vrea să le avem, unui mod de viață pe care-l au alții și nu noi. Peștii ăia mari ne fac sclavii lor instigând la ură, la divizare, la diferență, la lupta pentru Dumnezeul cu 1000 de fețe, care, de fapt, e unul singur. Am întâlnit astăzi o femeie crescută într-un alt mediu, de o altă vârstă, cu o altă religie, și în care m-am regăsit. Am întâlnit un fel de reflecție a ceea ce vreau să ajung în viitor. Un fel de Eu, la vârsta de 40 ani. Mi-am reafirmat astăzi că atâta timp cât ai ochii și sufletul deschise spre lumile tale înalte, de care alții își bat joc, numindu-le idealiste, că de fapt, noi, visătorii, suntem aceeași peste tot. Și nu ne lăsăm orbiți de toate acele văluri pe care media, religia, oamenii, șefii, corporațiile ni le pun peste ochi, acele măști pe care le încimentează pe chipurile noastre de la vârste fragede.
Am vorbit despre Maria Tereza, despre Martin Luther King Jr., despre Gandhi. Despre toți acei oameni care n-au vrut schimbarea pentru egourile lor, ci pentru o lume lipsită de ignoranță. O lume cu mai multă egalitate, cu mai multă prietenie, cu mai puțină violență și prejudecată. O lume în care copiii pot face diferența între ce e real, ce e bun pentru suflet și ce amăgește egoul. O lume în care o femeie din Egipt și o tânără din România au o conversație despre ce le face fericite, pe Viber, în loc de un interviu de 20 de minute, distant, oficial, standard, din care nu rămân cu nimic. I-am spus că nici nu mai contează dacă voi fi acceptată. Contează, mai mult, că am învățat ceva nou de la ea, că am descoperit o altă ființă cu valori similare, care să îmi reafirme că asta nu e o luptă cu morile de vânt. Suntem puțini, dar suntem peste tot! Asta îmi demonstrează simplul fapt că întâmplarea a făcut ca, din toate zecile de interviuri, să descopăr un om cu idei similare. O femeie care, la rândul ei, a fost idealistă. Care a pus bazele unei grădinițe, unde poate fi un factor de schimbare.
Spre finalul conversației, vorbind de credință și de viața de după (dacă există sau nu), mi-a zis un lucru: “Nu am nevoie de o instituție pentru a crede într-o forță anume. (Nu i-a dat niciun nume.) Îl pot găsi pe Dumnezeu, oricare ar fi el, oriunde și oricine ar fi, îl pot găsi în interior. În propriul meu suflet.” Întotdeauna mi-a plăcut să cred în acest CINEVA/CEVA care e comun tuturor. Mi-a plăcut și mai mult să descopăr că întâmplarea mi-a pus la capătul firului un alt om cu idei similare.
Mi-a spus și ea că schimbarea vine în cercuri mici. Că dacă facem ceea ce ne face fericiți, ceea ce ne face sufletele fericite, dacă trăim după valorile în care credem, puterea exemplului va funcționa. Schimbarea nu vine forțat. Schimbarea vine din suflet. Schimbarea forțată este manipulare. Dorința de schimbarea apare, așadar, concomitent și la o tânără de 24 ani din România și la un manager de grădiniță de 40 ani din Egipt. Aceeași dorință a apărut și la o tânără din Pakistan, care a înfruntat niște pești mai mari, înarmați, pentru dreptul ei de a beneficia de educație. Făcând asta, a înfruntat pe-aceia ce vor să ne înrobească și a generat reacții în tot lacul ăsta global. Nu s-a gândit la ea, nu s-a gândit că era cât pe ce să moară. S-a gândit că e dreptul ei și al tuturor să beneficieze de instrumentele care să o ajute să lupte cu ignoranța.
Educația este cheia. Sunt Jurnalist, sunt profesor, sunt învățător, deci pot fi un factor de schimbare. Vreau să rup lanțul ignoranței? Deci trebuie să încep cu mine. Mi-a spus tot ea că primul pas pentru schimbare este acela de a-i face conștienți că peștii cei mari îi înrobesc nu doar fizic, ci și mental, îi fac să fie iraționali și să își centreze puterile pe țelul nepotrivit. Verigile ce țin unit acest lanț vor începe a slăbi prin puterea conștientizării. Dar pentru asta avem nevoie de factori de schimbare. Dacă două idealiste separate de atâtea diviziuni (de către marii pești) s-au putut găsi pe Viber, într-o zi oarecare și din absolută întâmplare, oare câți alți idealiști-activiști am putea găsi, dacă am decide să vorbim liber și să ne strângem la un loc?
Lucrăm, fiecare cum putem, pentru un scop comun, crezând că suntem singurii care fac asta. Ei bine, suntem singuri, puțini, dar peste tot. Și poate că nu vom vedea noi schimbarea, dar ea o să apară, iar noi, concomitent, vom fi contribuit cumva la ea. Asta înseamnă adevărata fericire pentru mine.
Alta's World 