2025 n-a fost un an de lectură prea bun pentru mine. Realist vorbind, a fost cel mai firav din ultimii 10 ani – cu 18 cărți citite și un audiobook de care am tot tras mult și bine ca să îl duc la final.
Cu toate acestea, dacă ar fi să trasez o direcție comună a lecturilor de anul trecut, fără să îmi propun asta, am fost atrasă spre cărți care explorează identitatea și trauma, în diversele, complexele și complicatele lor forme. E ceva ce-am realizat, mai degrabă, scriind acest text.
Începusem articolul de câteva zile, cu scopul de a face un scurt top, plus câteva idei despre 5 favorite din 2025. Nu mi-a ieșit, însă. Am sfârșit vorbind despre toate.
Ca un shortcut, here it is: Alta’s top 5 in 2025
- Hamnet, Maggie O’Farrell
- There Are Rivers in the Sky, Elif Shafak
- The Forest is the Path, Gary Lighbody
- Demon Copperhead, Barbara Kingsolver
- Kindred, Octavia E. Butler
Mențiuni speciale:
- Cartea asta ar trebui să devină lectură obligatorie pentru absolut toată lumea: Primăvara la Bug: O poveste nespusă despre deportarea romilor în cel de-al Doilea Război Mondial, Mircea Tănase
- Displăcută profund: A Little Life, Hanya Yanagihara (În cazul în care ești în tabăra cealaltă și nu înțelegi ce-am cu ea, explic mai jos)
- Big letdown: My Friends, Fredrik Backman
My year in books, the long story
Kindred, Octavia E. Butler
Am început anul cu Kindred al Octaviei E. Butler. Mai citisem de la ea acum ceva ani Parable of the Sower și Parable of the Talents, romane de ficțiune speculativă plasate într-o lume postapocaliptică, afectată de schimbări climatice și inegalitate socială, însă Kindred a rămas cu mine ceva vreme după ce am citit-o. Mi se pare genul de roman care ar trebui să fie pe lista de lecturi obligatorii. Măcar ca exercițiu de a te pune în pielea cuiva asuprit.
Nu mă dau în vânt după tema călătoritului în timp în literatură sau film, însă Butler folosește acest mecanism pentru a pune lupa pe ororile sclaviei din Statele Unite, într-un mod care te scoate complet din zona de confort. Dana, o femeie de culoare ce trăiește undeva în anii ’70 – ’80, ajunge să fie aruncată într-un trecut al unui Sud sângeros, în care afro-americanii sunt reduși la statutul de sclavi. Mai precis, dintr-o femeie independentă și modernă, devine iar și iar o simplă sclavă.
În tot acest univers în care tânăra se trezește, chiar în ziua în care împlinește 26 de ani, este forțată să salveze un alb cu porniri extrem de violente. Jonglând în timp și spațiu, ajunge, fără voia ei, în diverse etape ale vieții acestui alb pe nume Rufus, de care este legat trecutul, prezentul și însăși existența viitoare a Danei.
Cu cât petrece perioade mai lungi în Sudul violent, cu atât identitatea Danei se schimbă – dacă la început privește trecutul din perspectiva cuiva care trăiește într-o Americă a post-mișcării pentru drepturilor civile, cu fiecare pumn, bici, ce i se izbește de piele, voința îi slăbește puțin câte puțin, până când ajunge să realizeze că, pentru a supraviețui acelei ere, trebuie să accepte sclavia, cu toate nenorocirile și nedreptățile aduse. ‘
O parte a cărții ce rămâne cu mine este când iubitul ei alb ajunge și el să fie transportat în acest trecut și începe să se acomodeze destul de ușor acolo, ceea ce îl face să accepte cam prea ușor legile care guvernează acea perioadă istorică, ceea ce creează o schimbare de percepție și o dinamică de putere diferită cu partenera sa, ce este văzută ca fiind inferioară lui în această epocă.
The Ministry of Time, Kaliane Bradley
Tot pe tema călătoriei în timp, am ajuns la The Ministry of Time. Cum nu prea citesc sinopsisuri, am ales-o crezând că va fi ceva distopie, dar s-a dovedit ceva complet diferit. Începutul a fost promițător: un Guvern britanic al secolului al XXI-lea descoperă o metodă de a călători în timp. Făcând experimente, Ministerul Timpului ajunge și extrage câteva figuri istorice din situații în care urmau să moară și le aduc în prezent.
Acestor „expați” sau „refugiați în timp” le sunt alocate câte o persoană ce lucrează la minister, care să îi ajute să se integreze în prezent. Personaje principale sunt Graham Gore, un explorator ce urma să moară într-o expediție navală în zona arctică (se vorbește destul de mult despre Expediția Franklin, în urma căreia au murit undeva la 120 de oameni) și o naratoare fără nume, o tânără traducătoare de origine cambodgiană (autoarea Kaliane Bradley, fiind și ea britanică de origine cambodgiană).
Prin intermediul dinamicii dintre cei doi ajungem la teme legate de moralitate, roluri de gen, homofobie, sănătate mintală și PTSD, dar și la teme complexe, precum rasism, poscolonialism, imigrație. Felul în care se desfășoară lucrurile spre finalul cărții și tema care se dezvăluie la final mi s-au părut ușor forțate, însă premisa cărții mi se pare că o face să merite, totuși, citită.
The Vegetarian, Han Kang
Din sfera literaturii asiatice, am citit The Vegetarian de Han Kang (autoare sud-coreeană, desemnată cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2024) și The Housekeeper and the Professor a lui Yoko Ogawa, autoare japoneză.
Ambele tratează identitatea și statutul femeii în societăți extrem de sexiste. Prima, însă, mie mi s-a părut de o violență greu de digerat, deși nu este o violență descrisă în sensul clasic al cuvântului. Mai degrabă una psihologică.
Interesantă totuși este una dintre întrebările cu care te lasă această carte: în cazul unei persoane bolnave mintal, cui îi aparține dreptul asupra autonomiei corpului persoanei respective?
Greu de răspuns. Și mai greu de cântărit care este răspunsul corect într-un asemenea caz.
The Housekeeper and the Professor, Yoko Ogawa
Cea de-a doua, în schimb, e o carte duioasă, în care o femeie ajunge menajeră a unui matematician în vârstă, care, în urma unui accident din tinerețe ajunge să își piardă memora de lungă durată – un fel de 50 First Dates cu Adam Sandler și Drew Barrymore.
Deși memoria lui se resetează la fiecare 80 de minute, vezi în Profesor un exemplu de perseverență în a rezolva în continuare probleme matematice complicate, pe care le înscrie la diverse concursuri din reviste de specialitate.
Mi-a rămas în minte o imagine în care profesorul apare îmbrăcat cu un sacou ponosit de care are lipite tot felul de bucăți de hârtie, pentru a-și putea aminti tot felul de lucruri esențiale pe care le tot uită la fiecare 80 de minute.
Între acest profesor, menajeră și fiul ei adolescent se creează o legătură strânsă, cimentată doar prin respect și compasiune.
America nu e acasă, Elaine Castillo
Tot din sfera imigrației și a identității mixte, dar mult mai realist portretizată, am citit în concediul de vară America nu e acasă de Elaine Castillo. Portretizează o asistentă medicală filipineză pe nume Paz, nevoită să imigreze într-o suburbie a San Francisco, în căutarea unui trai mai bun și pe nepoata acesteia, Hero, o studentă la medicină ce se alătură unei grupări revoluționare, fiind capturată și torturată de miliția filipineză.
Din ea am descoperit pe unde pe glob au mai comis americanii atrocități.
O parte a cărții abordează războiul filipino-american, în urma căruia SUA au colonizat Insulele Filipine, urmată de o ocupație ce s-a încheiat în 1946. O parte abordează situația politică din Filipine în anii ’80.
O parte abordează comunitățile de imigranți filipinezi și felul în care se chinuie să atingă acel „vis american”, în ciuda inegalității sociale, a rasismului și discriminării.
Demon Copperhead, Barbarei Kingsolver
Demon Copperhead al Barbarei Kingsolver m-a dus într-o regiune săracă a Americi, în care oamenii trăiesc de pe o zi pe alta în trailer parks și unde primesc din prima zi de viață eticheta de white trash.
Felul în care e scrisă, vocea personajului principal, m-au prins din prima, deși este o carte greu de procesat.
Bătăi, sărăcie, droguri, supradoze, orfelinate, foamete… romanul, care, aparent, a primit și Pulitzerul pentru ficțiune în 2023, explorează apariția crizei opioidelor într-o zonă rurală săracă a Americii, la poalele munților Apalași.
Las mai jos un citat care mi se pare că surprinde esența cărții:
“Nobody needed to get all that educated for being a miner, so they let the schools go to rot. And they made sure no mills or factories got in the door. Coal only. To this day, you have to cross a lot of ground to find other work. Not an accident, Mr. Armstrong said, and for once we believed him, because down in the dark mess of our little skull closets some puzzle pieces were clicking together and our world made some terrible kind of sense. The dads at home drinking beer in their underwear, the moms at the grocery with their SNAP coupons. The army recruiters in shiny gold buttons come to harvest their jackpot of hopeless futures. Goddamn. The trouble with learning the backgrounds is that you end up wanting to deck somebody, possibly Bettina Cook and the horse she rode in on. (Not happening. Her dad being head of the football boosters and major donor.) Once upon a time we had our honest living that was God and country. Then the world turns and there’s no God anymore, no country, but it’s still in your blood that coal is God’s gift and you want to believe. Because otherwise it was one more scam in the fuck-train that’s railroaded over these mountains since George Washington rode in and set his crew to cutting down our trees. Everything that could be taken is gone. Mountains left with their heads blown off, rivers running black. My people are dead of trying, or headed that way, addicted as we are to keeping ourselves alive. There’s no more blood here to give, just war wounds. Madness. A world of pain, looking to be killed.”
A Little Life, Hanya Yanagihara
Dintr-o categorie similară și o carte dură, pe care, sincer, nu am de gând s-o recomand nimănui prea curând, este A Little Life a Hanyei Yanagihara.
M-am ferit mult de cartea asta – nu dintr-un motiv rațional și mai degrabă dintr-o filosofie de genul I don’t believe the hype – astfel că, atunci când un film sau o carte devin virale pe social media, încep să iau distanță până când nu mă mai apropii deloc de ele.
Însă căutam o lectură mai lungă și mai complexă pentru vară și cartea asta mi-a venit recomandată de la două persoane de încredere. Ce pot să zic e că am citit multe YA-uri care vorbesc despre depresie, anxietate, self-harm, însă niciodată ceva atât de… mult și de greu.
Rațional, înțeleg că abuzurile lasă traume și răni aproape imposibil de vindecat, dar am simțit în cartea asta o nevoie a autoarei de a face un fel de trauma porn.
Supranumită de booktok „Cartea care a făcut internetul să plângă” pentru mine a fost, mai degrabă, cartea pe care mi-ar fi plăcut să n-o fi citit niciodată.
My Friends, Fredrik Backman
La Fredrik Backman am văzut, însă, abordate cu mult mai multă sensibilitate temele astea. Tipul e autorul meu preferat de la Bunica mi-a spus să-ți spun că-i pare rău și Britt-Marie Was Here.
Îmi place umanitatea din personajele lui, îmi place imperfecțiunea lor, îmi place felul în care meditează asupra vieții, morții, pierderii, doliului, regretului. Face asta și în My Friends.
De câte ori aflu că va mai scoate ceva, mă entuziasmez și i le cumpăr cu sfințenie. Cu Murakami și Matt Haig face parte din sfânta mea treime de autori contemporani.
Însă am senzația că de data asta nu prea i-a ieșit. Comercial, cartea e un succes. E bestseller New York Times. E în toate cluburile de carte ale vedetelor de la Hollywood.
Înțeleg că și el a experimentat puțin cu ea.
Înțeleg că a fost într-o perioadă grea când a scris-o.
Doar că de data asta personajele și dinamicele lor mi s-au părut forțate.
O carte despre patru copii care găsesc în spațiul sigur al prieteniei lor necondiționate refugiul de la niște vieți de familie definite de rasism, sărăcie și abuz. O carte despre puterea artei de a te ține pe linia de plutire uneori. Dar care nu m-a convins deloc la nivel de storytelling.
Din cauze naturale, Nina Lykke
Din cauze naturale de Nina Lykke, autoare norvegiană. Recunosc că n-aș fi ales să o citesc dacă nu o aveam la clubul de carte. Nu îmi dau seama dacă scriitura e greoaie sau dacă e vina traducerii, însă am mers greu prin cartea asta.
O carte în care predomină senzația de apatie de la prima și până la ultima pagină. O carte în care o doctoriță de familie apatică analizează totul cu un cinism obositor. Un personaj obsedat de îmbătrânire și blocată în regretul propriilor alegeri.
O femeie blocată într-un mariaj cu un man child. Interesant mi s-a părut cum reușește autoarea să surprindă ceea ce, în trendurile de pe Instagram se numește weaponized incompetence – acea strategie manipulativă prin care o persoană de sex masculin reușește să se eschiveze din activitățile vieții domestice. Hei, familie tradițională românească, sounds familiar?
The Outrun, Amy Liptrot
Din categoria greu de dus și displăcute este și The Outrun a jurnalistei scoțiene Amy Liptrot. Încă nu-mi dau seama dacă e cartea în sine sau faptul că am ascultat un audiobook narat chiar de autoare.
Mai greu de dus decât o mărturie vulnerabilă despre lupta cu alcoolismul a fost să o ascult vorbind ore întregi despre păsări și viața pe Insulele Orkney, unde nu pare să se întâmple nimic niciodată și să insiste, totuși, mult și bine cu asta.
Și cartea asta venise cu o recomandare de încredere, însă n-a fost pentru mine.
Poate nu acum. Poate altă dată.
Brooklyn & Long Island, Colm Tóibín
Din Scoția ajung în Irlanda și realizez că singurele cărți scrise de autori de sex masculin au fost, anul acesta, ale unor irlandezi. Mai întâi o să vorbesc despre Brooklyn și Long Island, scrise de Colm Tóibín. Rămăsesem cu gândul la ele de când citisem ceva interviu cu autorul în The Guardian.
Asta și pentru că, de când am fost în Irlanda am început să am o dorință de a descoperi mai multe cărți scrise de autori locali.
Două lucruri pot spune despre ele cu certitudine.
Primul e că se citesc rapid. Al doilea este că fac parte dintr-o serie care e încă în lucru și, cum Long Island a apărut abia în 2024, probabil mai durează până când apare continuarea.
Prima carte o urmărește pe Eilis Lacey, o tânără irlandeză care, în anii ’50 este trimisă cu forța de familie peste ocean, în căutarea unui trai mai bun. Astfel, ajunge și lucrează într-un department store din Brooklyn. Chiar dacă nu urmărește foarte îndeaproape experiența irlandezilor în New York, poți vedea frânturi despre diaspora irlandeză și experiența acestora într-o țară complet nouă.
A doua carte o urmărește pe aceeași Eilis ca mamă cu doi copii, navigând viața domestică din Long Island, urmată de întoarcerea, după zeci de ani, acasă. O carte care te lasă să te gândești la ce reprezintă acasă, o dată ce ajungi să îți faci o viață în altă parte.
Am lăsat pentru final preferatele de anul ăsta
The Forest Is the Path, Gary Lightbody
Și, astfel, ajung în Irlanda de Nord, cu The Forest Is the Path. Scrisă de Gary Lightbody, solistul formației Snow Patrol, cartea este un companion pentru albumul omonim, însă este, în același timp, o mărturie onestă și vulnerabilă despre durerea de a pierde pe cineva drag.
În urma morții tatălui său, Gary se confruntă cu vina de a fi fugit departe de un părinte cu care nu era tocmai compatibil, de a fi ales arta în detrimentul familiei și vina ce vine la pachet cu realizarea că nu mai poți da timpul înapoi, că nu mai poți repara trecutul și că e prea târziu să reconciliezi puncte de vedere diferite.
O durere transformată într-un blocaj. Un doliu care ajunge să fie simțit prin reconcilierea cu „acasă” și transpus în ceea ce a devenit, apoi, albumul The Forest is The Path. Mi-am dorit mult să citesc The Forest Is the Path înainte să și ascult melodii de pe The Forest is The Path, la Summer Well.
Am plâns puțin, și când a apărut albumul, și la concert, și citind cartea.
There Are Rivers in the Sky, Elif Shafak
Ajungem la Elif Shafak. Are femeia asta un stil incredibil de a scrie, iar singurul meu regret e că am descoperit-o așa târziu.
There Are Rivers in the Sky îți spune trei povești care se împletesc într-un mod neașteptat. O altă carte despre identități pierdute. Despre istorii pierdute. Despre comunități nimicite de fanatici religioși. O carte în care apa joacă un rol similar smochinului din The Island of Missing Trees.
Povestea te poartă prin orașul antic Ninive și la un rege obsedat de Epopeea lui Ghilgameș. Apoi te poartă în Londra Victoriană unde, un băiat sărac cu un tată alcoolic și abuziv și o mamă cu boli psihice își găsește consolarea în acest oraș antic ceea ce îi dictează parcursul și, mai apoi, sfârșitul.
Apoi te poartă într-o realitate crudă, în care gruparea jihadistă Statul Islamic a comis un genocid asupra comunității Yazidi din nordul Irakului. Greu de crezut că asemenea atrocități s-au întâmplat acum 10 ani doar. Conform Organizației Națiunilor Unite, aproximativ 5.000 de bărbați din acest grup au fost uciși de islamiști pe motiv că nu au vrut să se convertească.
Iar peste 10.000 de femei și fete au fost traficate sexual. În cartea lui Shafak, vedem masacrul prin ochii unei fetițe yazidite de 10 ani, rămasă aproape surdă din cauza unei boli. Greu de dus și greu de cuprins în minte ideea că astfel de atrocități se întâmplă în secolul nostru, încă.
O carte deloc ușoară, însă țesută cu măiestrie de femeia asta, care e o povestitoare desăvârșită, în perspectiva mea.
Primăvara la Bug. O poveste nespusă despre deportarea romilor în cel de-al Doilea Război Mondial, Mircea Tănase
Terminasem de scris textul ăsta de ceva vreme și mă pregăteam de editarea finală pentru a-l urca pe blog, când mi-am amintit că lipsește din listă o carte. O carte care n-ar trebui să lipsească de nicăieri. Cu care ar trebui să vedem postere prin oraș, dezbateri la televizor și discuții pe care, până acum nu le-am văzut pe nicăieri, deși a fost publicată la început de aprilie. Vorbesc aici despre Primăvara la Bug: O poveste nespusă despre deportarea romilor în cel de-al Doilea Război Mondial, scrisă de Mircea Tănase, tatăl sociologului Gelu Duminică.
Cum n-am învățat nimic în școală despre holocaustul din România și, mai specific, despre holocaustul romilor, am decis că trebuie să citesc cartea asta încă de când am auzit că o să apară. De ce?
Într-o țară în care ne confruntăm cu ascensiunea extremiștilor, în care discursurile împotriva celuilalt sunt tot mai îndârjite, în care, acum un an, un candidat la prezidențiale susținea legionarii, cred că trebuie să învățăm, să aflăm, ca să nu mai avem cum să uităm – mai bine mai târziu, dacă școala tot nu și-a făcut treaba.
În cartea asta aflăm povestea familiei lui Gelu Duminică, pe filieră paternă, dar și povestea nespusă a deportării romilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Așa cum explică Gelui Duminică în postfață, tatăl său a fost profund marcat de cele întâmplate în sânul familiei sale și își dorea ca oamenii să știe.
„Vremea lui Antonescu o să mai vină și oamenii habar nu au ce s-a întâmplat atunci”
Ce trebuie să știe oamenii? Ei bine, aproximativ 25.000 de romi au fost deportați în Transnistria, conform Europa Liberă. Deportările au fost motivate în primul rând social, dar au avut și un substrat rasial, de purificare etnică, spun specialiști care au studiat persecuția romilor în timpul regimului Antonescu. Jumătate din romii deportați în Transnistria – teritoriu aflat atunci în administrarea României – au fost copii. Din totalul celor care au ajuns în Transnistria, în 1942-1943, cel puțin 11.000 de persoane nu au supraviețuit foamei extreme, frigului și tifosului.
E o carte care se citește repede, dar nu ușor. Dar e o carte care ar trebui, fără îndoială, citită.
Hamnet, Maggie O’Farrell
Și iată c-am ajuns la Hamnet (Maggie O’Farrell). O carte de care m-am ferit mult pentru că, la un moment dat, era peste tot. N-aveam de gând neapărat să o citesc, însă știam că urmează să apară anul ăsta filmul cu Paul Mescal și, de obicei, când țin mult să văd o ecranizare, încerc să citesc și cartea înainte.
Cred că, deep down, am început să-mi doresc să ajung în Stratford-upon-Avon în adolescență, când am descoperit piesele lui Shakespeare. Filme precum Shakespeare in Love și 10 Things I Hate About You mi l-au introdus introdus pe Shakespeare și m-au făcut să citesc Romeo și Julieta, Îmblânzirea scorpiei. Până la el, contactul meu cu dramaturgia însemnase doar Caragiale și impactul a fost seismic.
Astfel că atunci când am planificat excursia din Londra, am decis să îmi iau și un tur ghidat în locul său de naștere. N-am petrecut acolo decât câteva ore, însă mi-a fost suficient cât să merg până la biserica în care este îngropat, să văd casa în care a trăit și să intru într-o librărie care îi poartă numele. Îmi doream să plec cu ceva de-acolo și mi-a atras atenția Hamnet.
Hamnet… Ce carte! Nu este ficțiune istorică în adevăratul sens al cuvântului, deci trebuie luate faptele with a grain of salt. Însă esența cărții nu poate fi negată. Shakespeare a avut trei copii – pe Susanna și gemenii Judith și Hamnet. Nu vreau să vorbesc foarte mult despre această carte, pentru că n-aș vrea să dau spoilere având în vedere că urmează să apară filmul curând. Dar și pentru că este genul de carte despre care nu merită să-ți zică alții prea multe, ci s-o descoperi singur. Pagină cu pagină.
O carte despre iubirea unei mame pentru copiii ei. O carte despre condiția femeii într-o perioadă în care femeile erau așteptate să se comporte într-un anume fel. O carte despre lupta unui tată între a-și urma menirea și a fi departe de familie. O carte despre legătura eternă dintre frați. O carte despre pierdere. Ca orice pierdere, după ea revenirea nu mai e niciodată completă. O bucată din tine se prăbușește definitiv.
Câteva note de subsol
* Nu se putea să treacă anul fără să citesc și ceva Young Adult. N-am făcut-o cu intenție și le menționez mai degrabă ca pe o notă de subsol, pentru că nici nu m-au dat pe spate și nici nu le recomand în mod special: seria The Summer I Turned Pretty.
Singurele motive pentru care mi-am terminat anul cu ele au fost:
1. pentru că voiam să citesc ceva ușor de sărbători
2. Conrad Fisher – the millennial woman’s internet boyfriend
Vorbesc aici, desigur, despre personajul din serialul cu același nume, disponibil pe Amazon Prime. Ce m-a făcut să mă uit la el? Ei bine, articolul ăsta.
Crescând cu seriale precum The O.C., am realizat că nu scapi de nostalgia aia niciodată. Serialul vine și răspunde acelui sentiment. Asta, plus faptul că actorul care îl joacă pe Conrad Fisher seamănă cu Leo din Titanic.
Chiar și-așa, cărțile vorbesc și ele despre pierdere și despre cum gestionăm această pierdere. Ce facem atunci când, în doliul nostru, rănim neintenționat și oamenii la care ținem?
** Pe unele dintre ele le-am citit pe Kindle. Majoritatea în print. Pe unele le-am piratat. Pe altele le-am luat fie de la Nautilus English Books, fie din vacanța mea la Londra. Una am primit-o cadou acum ceva ani, dar abia acum i-a venit rândul. The Outrun am ascultat-o pe Audible. Unele titluri le-am trecut în text în engleză, pentru că aceea e limba în care am citit cărțile. Cele citite în română sunt menționate așa, iar anul ăsta au fost două. Primăvara la Bug am luat-o din Cărturești și las link aici.
*** O să îndrăznesc să adaug și o carte pe care n-am citit-o încă. Dar așa, ca să știți de existența ei. Dacă nu ești cuminte, vine țiganul si te fură! Mituri, prejudecați și adevăruri despre romi, Gelu Duminică.
Alta's World 