Am participat la primul concert ever în afara României pe 26 aprilie 2018, în ziua în care împlineam 27 de ani. Atunci am zburat în Stockholm să văd Imagine Dragons. Următorul a fost în martie 2019, la Lisabona, unde aveam să văd twenty one pilots pentru prima oară.
După pandemie, în mai 2022, am ajuns la My Chemical Romance în Dublin, iar în iunie la două show-uri twenty one pilots, unul de 2.300 de locuri și pe Wembley. În februarie 2023, am mers la Paris pentru Panic! at the Disco, în iulie la Gothenburg, pe un stadion cu 75.000 de oameni, ca să văd Coldplay. În august am fost la Sofia să revăd Imagine Dragons, iar în octombrie la Bruxelles, pentru Fall Out Boy.
Am fost la concerte mari și la noi – de la Maroon 5 la Thirty Seconds to Mars, Ed Sheeran, Tarja, Nightwish, The 1975, Jason Mraz, Palaye Royale, Passanger, Tom Odell – la Romexpo, la Arenele Romane, în Piața Constituției, la Sala Palatului, la Sala Radio. Asta doar ca să listez câțiva artiști mai mari, fără să includ festivaluri.
Ce pot să spun este că fiecare public are particularității lui
Belgienii de la concertul meu voiau ca oamenii care stau în tribune să nu se ridice de pe scaun, nici măcar în timpul unui concert rock. Mi-au explicat că pentru asta puteam să aleg un loc pe teren. Din aceleași tribune, publicul Imagine Dragons mi s-a părut anesteziat la suedezi, comparativ cu atmosfera pe care o știam la concertele de la noi. Nu se cânta, nu se stătea în picioare, nu se aplauda zgomotos, spre deosebire de englezi, unde la ambele concerte am prins doar bilet cu loc alocat și unde de la copil de patru ani la persoană de 70+ s-a stat în picioare from start to end, iar publicul a cântat infinit mai tare ca artistul. Absolut nimeni nu a stat pe scaun, toată lumea țipa, dansa, toată lumea atentă să vadă și cel din spatele lor.
La MCR, irlandezii erau pe peace, love and chill, deși vorbim de o formație cu un rock pe filieră emo, specific anilor 2000. Au avut în deschidere o gagică cu sound super pop și cu o singură melodie virală de pe TikTok. Oamenii nici nu au băgat-o în seamă. Erau prea preocupați să socializeze, să bea bere și să se bucure de vremea bună, așa că n-au avut timp să se revolte când puștoaica aia cânta ”fuck you, fuck your mom, fuck your sister and your job” pe scenă.
La bulgari a fost superb, oameni incredibil de politicoși și fără îmbulzeală, toată lumea nice and chill.
Portughezii au fost senzaționali, iar concertul ăla rămâne favoritul meu. Am fost vreo 30.000, iar la câteva melodii s-a dansat atât de mult, că de la jumătatea scenei am ajuns aproape în față, deși nu intenționam. Nimeni nu s-a supărat, nimeni nu s-a certat. Acolo artiștii ne-au pus să jucăm un ”quiet game” ca să vadă cât timp putem să stăm tăcuți – nu mai știu cât am rezistat, dar recordul întregului turneu a fost la Paris, de 5,1 secunde. La același concert, am venit cu bandă izolatoare galbenă pe haine, îmbrăcați în kaki și negru, pentru a fi în ton cu conceptul albumului și cu vizualul show-ului.
La Coldplay, în Suedia, am stat în picioare, aproape de scenă. Am ajuns la 17, dar concertul a început la 21:40 și s-a terminat spre 12 noaptea. Am stat în ploaie, în înghesuială, în picioare, jumătate de zi, dar energia lui Chris a fost fenomenală. Am plecat de acolo cu un super vibe și cu dorința să îi revăd, de unde mi-am și luat biletul la concertul de pe Arena Națională, din 12 iunie.
După câteva concerte cu public fără vlagă, ajunsesem eu, astă toamnă, la concluzia înțeleaptă că noi, românii, chiar știm să ne distrăm și să ne bucurăm la concerte. Așa credeam până aseară.
Însă omul sfințește locul
Pentru prima dată în viața mea de când merg la concerte, adică de vreo 15 ani, am simțit că îmi vine să intru în pământ de rușine. Momentul a fost, desigur, complet neașteptat. Când a început băiatul acela să cânte, reacția din jurul meu a fost de un șoc mut. Nu înțelegea nimeni exact dacă doar ni se pare că sună a manea sau chiar era manea, pentru că la început suna a altceva – un ceva acompaniat de Chris la pian. Mai întâi, liniștea a dominat totul. Ne uitam unii spre alții muți de uimire, întrebându-ne la ce dracu asistăm. Pe măsură ce melodia a avansat, românii s-au transformat radical. S-a trecut la fluierături și n-a trecut mult până s-a ajuns la huiduieli de-a dreptul, care puteau face lejer competiție celor de la protestele din iarna lui OUG13.
Mi s-a părut că momentul ține infinit de mult – și asta pentru că trebuia să stau și să îmi privesc în ochi jena pe care o simțeam în acel moment. Nu voi comenta momentul artistic, interpretarea, ci mă voi raporta doar la ce am simțit eu în acel moment.
Ca să rezum într-un cuvânt, m-am simțit cuprinsă de rușine
O mare rușine că, în sfârșit, vine un artist de talia Coldplay în România, iar noi îi întâmpinăm cu huiduieli. Chris Martin e ca un golder retriever – e ușor să vezi pe fața lui când îl bucură ceva. Pentru că în Suedia am fost foarte aproape de scenă, am putut să văd cât de mult se încarcă și se hrănește cu energia publicului.
Iar asta am văzut-o și la alte concerte, cum ar fi twenty one pilots, pe care i-am văzut de patru ori și unde de fiecare dată concertul s-a simțit altfel din cauza/datorită energiei oamenilor prezenți.
Jena mea imensă a venit din faptul că după acel moment s-au închis luminile și vreo 2 minute (sau așa le-am simțit eu) nu s-a mai auzit nimic. Mă gândeam cu groază și oripilare cam cum o fi simțit Chris acea reacție a publicului, mai ales în contextul în care muzica lor are ca mesaj cheie că suntem toți la fel, promovează umanitatea, iubirea, magia faptului că existăm împreună în universul ăsta vast.
Cine știe măcar câte ceva despre formația asta, despre principiile după care ei se ghidează, care l-au ascultat măcar o dată pe Chris vorbind despre cum vede el lumea, ar fi tăcut.
Dacă nu ar fi găsit niciun alt motiv ca să tacă, ar fi tăcut din respect pentru formație
Pentru faptul că au pus România pe harta lor după 25 de ani.
Pentru tot efortul logistic care se face ca acest concert să se întâmple. 3-4 minute neplăcute pentru ei ar fi pălit în fața respectului față de artist și față de valorile sale. Tăcerea ar fi fost un instrument de dezaprobare mult mai intens. O tăcere cât 1000 de cuvinte. În cazul acesta, huiduieli. Nemulțumirea s-ar fi făcut sesizată, fără a pune formația Coldplay într-o poziție în care să îi facă să nu mai calce niciodată pe la noi, în viitor.
Iar dacă oamenii care au huiduit ieri nu aveau aceste minime informații despre ce reprezintă formația, ar fi putut să tacă gândindu-se că orice artist are nebuniile sale și să plece acasă și să scrie la el pe social media apoi că ce tâmpit e Chris Martin, că e manelist sau orice și-ar mai fi dorit ei.
Pentru că, să fim serioși, parte din actul artistic este uneori această convenție că intri în jocul artistului.
Fie că te joci de-a tăcerea, că așa vrea artistul, sau că umbli cu bandă izolatoare pe haine ca să te simți inclus în universul albumului. Taylor Swift are concerte ce țin trei ore jumate. Recent, Billie Eilish spunea că i se pare că e aberant ca un fan să stea atâta la concert și că e tortură pură nu doar pentru fan, ci și pentru artist. Însă cei care ajung acolo intră în jocul lui Taylor din iubire pentru muzica ei. Își fac planuri pe ce melodii să meargă la baie sau să își ia o apă, pentru a nu rata părțile preferate din concert. Se costumează tematic, poartă paiete, haine roz, cizme cowboy cu sclipici și se bucură de cele trei ore și jumătate de concert, pe care alții le consideră inuman de lungi.
La Harry Styles, toată lumea a purtat pălării de cowboy, haine în culorile curcubeului, pene și ochelari cu rame în formă de inimă. Același Harry Style ajută fanii la concerte să își ceară în căsătorie iubitele, iar la un moment dat a oprit tot concertul pentru ca o femeie însărcinată să meargă la baie și să nu rateze nicio melodie. Matthew Healey de la 1975 își pupă fanii pe gură la concerte, iar fanii nu sunt revoltați, pentru că știu că e parte din actul artistic, la care participă consensual. YUNGBLUD aruncă cu apă peste fanii din public și îi numește „motherfuckers”, iar fanii se distrează, se simt prietenii lui.
Madonna este cunoscută a nu-și începe concertul până aproape de miezul nopții, deși porțile concertului se deschid la 19 și aparent fanii ei știu asta, se duc devreme și, deși știu că va veni cu mult mai târziu decât e anunțat, o așteaptă. Am văzut recent niște comentarii pe Instagram în care era descrisă ca fiind lipsită de respect, iar fanii ei îi luau apărarea spunând că „face parte din concert” experiența. Lana del Rey își face frecvent fanii să aștepte și ei înțeleg, pentru că, aparent, uneori are atacuri de panică înainte să urce pe scenă, iar când urcă vine cu aere de divă și invocă motive precum că nu i-a stat părul bine, iar fanii mai vin la concert și altă dată.
Fiecare artist are nebuniile lui
În 2022, Tyler Joseph de la twenty one pilots a folosit o saltea gonflabilă pe care se arunca și se plimba prin public, purtat de brațele fanilor. Mai prin 2017, tot el avea o bilă gigantică de cauciuc transparent în care se băga, iar fanii îl împingeau pe deasupra mulțimii, de colo-colo.
Așadar, cred că și acel moment despre care vuiește acum tot internetul putea fi tratat ca fiind o nebunie a artistului. Putea fi luată așa cum a fost, lăsată să treacă, fără a permite unui moment de 3-4 minute să eclipseze o oră și 45 minute de concert.
A fost rău. A fost jenant. A fost rușinos
Poate că greșeala a venit din faptul că acești oameni au fost complet luați prin surprindere de momentul respectiv. Pe mine, cel puțin, m-a lăsat cu gura căscată la propriu. Poate că această convenție funcționează în locuri unde la concerte vin mai degrabă fani familiarizați cu principiile ce stau la baza Coldplay. La noi, dată fiind amploarea acestui eveniment pentru o piață ca a noastră și dată fiind amploarea formației, și-a dorit să vină la concert toată lumea – de la fani care știu melodiile, la persoane curioase de cum este experiența, în sine. Asta nu e, desigur, un lucru rău, însă momentul huiduielii a făcut să nu denote pic de respect față de valorile Coldplay, fie că le știai muzica dinainte sau nu.
Să porți tricou cu Everyone is an Alien Somwehere, dar apoi să te comporți astfel, nu indică doar o lipsă de toleranță la viziunea altuia, ci denotă că n-ai înțeles nimic și-ai mai și venit degeaba la concert.
Din păcate, multe din reacțiile online ale huiduitorilor se opresc la argumentul de „fac ce vreau pe banii mei”, ceea ce denotă că respectul față de bani pălește față de respectul față de artistul pe care chiar tu ai ales să îl vezi, asumându-ți că se poate prezenta oricum dorește el la concert, pentru că ți-ai dat acordul, cumpărând un bilet.
Însă în loc să luăm din toată experiența asta faptul că 100.000 de români participă, în două seri, la un act muzical spectaculos și impresionant din punct de vedere vizual,
în loc să apreciem că au cântat la noi o melodie pe care nu au mai cântat-o live de 12 ani,
în loc să ne gândim că avem noroc și că suntem privilegiați să îi vedem acasă, nu la mii de kilometri depărtare,
în loc să demonstrăm că merităm ca formațiile mari să ne pună pe harta turneelor lor mondiale și că nu vor regreta dacă vin la noi,
românii au ales să facă dintr-un țânțar de 3-4 minute un ditamai armăsar,
cu twisturi cancanistice ale presei disperate să bată recordul de trafic al zilei cu acest subiect,
cu formatori de opinie care nici măcar n-au fost acolo doldora de păreri menite să întrețină agitația hoardelor lor de urmăritori.
După ce-au epuizat blamarea acelui băiat aseară, au trecut azi la a da cu pietre în Coldplay, că na! trebuie să alimenteze algoritmii să rămână în trending (sic!) în feed-ul followerilor lor.
Pentru mine, seara de 12 iunie 2024 s-a încheiat complet dezamăgitor
Aveam în plan să îmi mai iau un bilet last minute pentru a doua zi de concert. După experiența de aseară, am decis să renunț. Altă dată, în altă țară, unde oamenii știu să vadă dincolo de foamea de senzațional și știu să-și gestioneze mai bine emoțiile. Unde înțeleg că dacă dai un ban pe bilet, asta nu înseamnă că artistul e stăpânul tău. Dacă te duci la o expoziție Van Gogh, plătești biletul, iar apoi îți dai seama că nu rezonezi cu arta sa, ce faci, huidui managerii muzeului și îi rogi să modifice picturile, să le facă mai vesele, pentru că nu sunt pe vibe-ul tău?
Scandaluri cu DJ străini, festivaluri românești și manele au izbucnit în fiecare vară de câțiva ani încoace. Nu vor trece multe zile până când și acesta va fi dat uitării de către hoardele de huiduitori de ieri. Vor găsi un nou mod să se revolte de ceva care contează infinit mai puțin decât rezultatele alegerilor sau alte lucruri care merg nasol în țara asta și care nu par să se schimbe niciodată.
Ce o să rămână, însă, este cunoașterea (și amintirea) faptului că solistul Coldplay, Chris Martin, a fost huiduit pe scenă. Pentru că și el a făcut parte din momentul controversat, fiind cel care l-a acompaniat pe acel tânăr la pian, care l-a adus pe scenă.
Ce va rămâne este că în alte țări, asemenea Greciei, Ministerul Culturii s-a dat peste cap să îi facă să se simtă ca acasă, punându-le Atena la picioare, în timp ce Bucureștiul a călcat în picioare un show de o oră și 45 minute cu 3-4 minute de huiduieli care pur și simplu au stârpit atmosfera generală a întregii seri.
Orice om din lumea asta își amintește mai clar lucrurile care l-au influențat negativ decât pe cele care l-au influențat pozitiv. Iar ideea că oamenii care reprezintă formația Coldplay vor asocia prima lor seară ever în București cu trei minute de ură viscerală îmi face stomacul să se strângă de jenă.
Citește și: Isteria codurilor de presale pentru concertul Coldplay. A fost problema asta doar la noi, la București?
Alta's World 