Vedeam zilele trecute la Khaled Hosseini, unul din cei câțiva scriitori pe care îi urmăresc pe social media, ceilalți fiind George RR Martin, Neil Gaiman, Margaret Atwood, Haruki Murakami, Matt Haig și Fredrik Backman, că au trecut 20 de ani de când a publicat The Kite Runner, tradusă în română ca Vânătorii de zmeie.
M-a surprins, cumva, că s-au făcut atât de mulți ani, pentru că temele abordate de el rămân, astăzi, destul de actuale. Practica medicina de familie în California, de peste 10 ani, când ideea cărții a început să prindă contur.
„Marea majoritate a anului 2001, în timp ce eram, încă, medic de familie, m-am trezit la 4:30 dimineața în fiecare zi, ca să petrec trei ore singur, în întunecimea dimineții, cu Amir, Hassan, Baba și restul sufletelor care populează Vânătorii de zmeie. Apoi mergeam la duș, mă îmbrăcam și conduceam spre clinica unde tratam inimi în suferință, dureri articulare și tiroide leneșe. Am ascultat plămâni șuierători și am injectat cortizon în umeri blocați. Însă Amir nu s-a îndepărtat de mine niciodată. Eram cu un picior în lumea lui în fiecare oră din zi, la fel și el în a mea. Aplecat peste masa din bucătărie în orele liniștite ale dimineții, simțeam că Amir îmi aparține în totalitate. Legătura dintre noi era una discretă, iar Amir și Baba au devenit secretele mele. Trăiam cu impresia că toată lumea din jurul meu trăiește o singură viață, în timp ce eu trăiam mai multe”, scrie autorul într-un articol publicat de LitHub, în care reflectează la drumul atipic pe care l-a urmat romanul său.
Un dar neașteptat avea să medieze întâlnirea mea cu Hosseini
La fel aveam să îl descopăr și eu pe Hosseini. A început cu discuții la ore târzii cu cineva de la facultate care se întindeau la multe ore după ce cursurile se sfârșiseră deja. Discuții despre lume, viață, creativitate, oameni, planuri și vise.
Într-o zi, mi-a dăruit într-o pauză exemplarul său din The Kite Runners. Era o carte veche, răsfoită cu dedicare și pe-a cărei ultime pagini îmi scrisese un mesaj scurt.
Acea prietenie avea a se dovedi a avea multe detalii din povestea lui Amir și Hassan, înșelătoare, narcisistă și manipulatoare pe alocuri. Însă din ea avea să rămână și ceva valoros: un nou scriitor preferat. Zic unul nou pentru că mi-ar fi greu să mă decid la unul singur. Însă a fost un moment când, cu certitudine, Hosseini a fost THE ONLY ONE.
„Pentru tine, de o mie de ori”
Am devorat The Kite Runner. Am plâns la scenele dureroase. Am plâns și mai mult pe măsură ce romanul avansa. M-am revoltat pe situația din Afganistan și pe mine, că știu atât de puține lucruri despre poporul afgan și suferințele sale. Însă am continuat să citesc.
Iar dac-ar fi să fiu nevoită să rezum romanul ăsta în câteva cuvinte, aș spune despre el doar: ”For you, a thousand times over.”
Cuvintele astea m-au consolat și în momentele în care pierderea și absența tăiau ca niște cuțite. Le aud de câte ori încerc să păstrez vie amintirea cuiva drag și mă surprind făcând gesturi care îi aparțineau lui.
Aveam să o recitesc în 2021, la început de vară, și să o simt la fel cum o simțisem și prima oară citind-o.
Doar o altă carte într-o mare de cărți?
Mi-au luat doar câteva zile să termin această poveste sfâșietoare. Iar acum, adică 10 ani mai târziu, aveam să aflu chiar din mărturia lui Hosseini, că nu la fel de ușor a fost parcursul acestui roman în drumul spre publicare.
Pentru că manuscrisul a fost refuzat de 30 de agenții literare.
„În iunie 2002, The Kite Runner a fost publicat, având review-uri și vânzări pe care, cu blândețe, le-aș putea numi modeste. Am început un turneu național de două săptămâni în Statele Unite, ceea ce s-a devenit o experiență umilitoare, care m-a lăsat în dubii cu privire la perspectivele de viitor ale cărții. Am vorbit mai ales în librării goale. După aceea, m-am întors acasă, la pacienții mei de la clinică. Viața și-a reluat un oarecare ritm normal și totul a fost liniștit puțin peste un an. Cea de-a doua fiică a venit pe lume. The Kite Runner nu prea făcea furori și, deși am rămas mândru de opera mea, m-am resemnat cu ideea că este doar o altă carte într-o mare de cărți. M-am întors la viața mea ca soț, tată și medic.”
Însă în toamna lui 2004, adică la 3 ani de la momentul la care s-a născut ideea și la alte câteva luni după ce ediția paperback a apărut în Statele Unite, Hosseini avea să observe ceva care avea să îl ia complet prin surprindere.
„Aveam să intru într-o cafenea locală și să văd oameni citind cartea mea. Am început să primesc invitații să vorbesc în biblioteci, universități și în programe de lectură din comunități diverse. Într-o zi, eram în avion lângă o femeie de vârstă mijlocie care citea cartea și își ștergea ochii.
De ce The Kite Runner a devenit așa populară nu mi-este foarte clar dar, bazându-mă pe scrisorile primite în acești 20 de ani, pot să bănuiesc. Există o universalitate în această poveste a unui băiat care se simte inadecvat și care tânjește după iubirea tatălui. Amir este plin de defecte; uneori este enervant, iar lașitatea și ipocrizia sa sunt, în anumite cazuri, aproape revoltătoare. Dar cred că este uman. Merge în lume complet conștient de defectele și eșecurile sale. The Kite Runner a ajuns pe lista de bestsellere New York Times în septembrie 2004, la 15 luni de la publicare, și a rămas acolo pentru o perioadă absurdă de timp”.
Complet neașteptat, cariera de medic a lui Hosseini avea ia însă sfârșit. Iar motivul este total surprinzător: pacienții voiau, mai degrabă, să li se răspundă la întrebări despre personaje decât să fie consultați de el. Și, astfel, în decembrie 2004, în timp ce lucra la A Thousand Splendid Suns, pe care eu am citit-o în română, sub titlul de Splendida cetate a celor o mie de sori, s-a născut scriitorul Khaled Hosseini.
„După atâția ani, sunt profund recunoscător pentru ce impact a avut The Kite Runner în viața mea. Mi-a permis să urmez o iubire pe care o aveam de-o viață: scrisul. Am un profund respect pentru profesie, însă n-a fost niciodată chemarea mea. Scrisul a fost prima mea iubire, iubirea mea din liceu iar a-mi câștiga traiul din această pasiune este mai mult decât un privilegiu”, mai spune el în scrisoarea transmisă site-ului citat.
Pentru că da, așa cum chiar și el recunoaște, cărțile lui Khaled Hosseini au puterea de a schimba modul în care cititorii din lume văd Afganistanul, „oferind celor nefamiliari cu țara un portret mai uman, mai nuanțat, mai texturat”.
„Mult timp, toate poveștile despre Afganistan s-au învârtit în jurul războiului, foametei, extremismului și abuzurile suferite de femei și fete. Din păcate, multe din aceste povești sunt relevante și astăzi, însă nu reprezintă unicele adevăruri ale acestui loc. Primesc scrisori de la cititori care își exprimă aprecierea pentru istoria bogată a Afganistanului, frumusețea transcendentă și sufletele modeste, poetice, ale acestui popor asuprit”.
Povești despre micile gesturi care ne fac să rămânem umani
Hosseini este autorul a doar trei romane: The Kite Runner, A Thousand Splendid Suns și And the Mountain Echoed. Toate vorbesc despre pierdere, despre relații de familie și traume transgeneraționale, despre un sistem social, politic și economic corupt, despre asupritori și asupriți. Despre micile gesturi care ne permit să rămânem umani chiar și atunci când totul din jurul nostru ne obligă să fim niște monștri. A mai scris o carte ilustrată Sea Prayer, ca răspuns la criza refugiaților, creată sub forma unei scrisori a unui tată pentru fiul său, în seara de dinaintea unei călătorii periculoase.
N-o să scriu mai multe despre opera lui Hosseini, pentru că merită descoperită în toată frumusețea ei dureroasă.
Khaled Hosseini s-a născut în Kabul în 1965. Pentru că tatăl său era diplomat, a trăit o perioadă în Iran și Paris. După invazia sovietică din Afganistan, în 1980, familia Hosseini a cerut azil în Statele Unite. A practicat medicina timp de 10 ani, înainte să devină scriitor full-time. În prezent, lucrează cu UNHCR pentru a oferi ajutor umanitar cetățenilor afgani.
Alta's World 