Orașul în care două comunități sunt încă despărțite prin ziduri înalte. Scurtă incursiune în istoria Irlandei de Nord

Scriu acest text în ziua care marchează un an de la vizita mea în Irlanda de Nord. Nu știu de ce, dar ajung să îl public abia după trei luni. Cred că, într-un fel, simțeam că este un work in progress și că acum rotițele s-au pus în mișcare datorită unui podcast abia descoperit și care mi-a dat o imagine mai clară asupra temei acestui text: istoria zbuciumată a Irlandei de Nord.

Am ajuns în Dublin în mai 2023 pentru un moft de adolescentă devenită elder emo, cum se zice-acum pe internet, mai precis să văd My Chemical Romance live, și am zis că ar fi mare păcat să plec de-acolo fără să văd măcar niște minunății ale naturii, precum Cliffs of Moher (Irlanda) și Giant’s Causeway (Irlanda de Nord).

Îmi doream mult să ajung la Giant’s Causeway și să văd faimoasele formațiuni de stâncă, sub formă de blocuri de piatră parcă tăiate dinadinsul în forme dreptunghiulare și despre care legendele irlandeze spun că ar fi fost construite de uriași. De fapt, unii zic că un uriaș le-a construit ca să fugă după ce a fost păcălit de un muritor, un fel de erou național în folclorul lor. Alții spun că, de fapt, eroul le-a construit ca să fugă de gigant și să scape de furia acestuia.

Însă neașteptată a fost, mai degrabă, cea de-a doua parte a excursiei. Aveam de ales între o oprire la Muzeul Titanic din Belfast și o plimbare de două ore cu un black cab condus de un ghid local, care avea să ne prezinte orașul și istoria sa zbuciumată.

Astfel, într-o excursie de 12 ore aveam să învăț nu doar puțină geologie, geografie, ci și istorie, religie, sociologie și politică.

Evident, am ales plimbarea cu mașina prin Belfast, pentru că cel mai bine prind istoria unui loc discutând cu oameni de acolo, văzând locurile, fără să mă axez mai mult pe cifre și date. De multe ori, și prin lucrul în presă, dar și prin facultate și călătorii, poveștile, suferințele și experiențele personale ale unor oameni, ale unei națiuni, ale unui grup minoritar au fost cele care m-au făcut să vreau să sap mai în profunzime și să înțeleg ce s-a întâmplat acolo să cauzeze atâta suferință.

Cum se zice la Jurnalism, totul pornește de la „De ce?”

Așa am ajuns în Belfast, unde, cu încă trei americani, am urcat în taxiul negru, tipic englezesc, al unui ghid local al cărui nume, din păcate, nu mi-l mai amintesc. Și a început lecția mea de educație în istoria zbuciumată a Irlandei de Nord. Șoferul făcea parte din comunitatea catolică și avea în jur de 60 de ani. Prima oprire a fost în fața unui bloc înalt, în care ne-a zis că a locuit și el, și în care s-au tras gloanțe multe de către forțele locale. Din cauza materialelor proaste de construcții, a spațiilor mici, înghesuite, în care comunitatea catolică era nevoită să trăiască, au fost uciși și copii.

În propriile case.

De autoritățile țării în care s-au născut.

Recunosc că, pusă în față cu aceste informații, nu am înțeles inițial de ce este atât de important să menționeze, subliniind în mod repetat, că victime ale acestei tragedii au fost oameni din comunitatea catolică.

Aveam să aflu mai târziu, în turul meu educativ, ceea ce aveam să mă întreb și după aceea: Cum naiba de-am trăit 31 de ani fără să știu cât de violentă a fost istoria recentă a Irlandei de Nord? Confruntări care au continuat chiar și în primii mei ani de viață, dar de care nu îmi amintesc să fi auzit vreo mențiune când tata se uita la știrile de la ora șapte, la singurul nostru televizor.

Conform Șoferului (o să îl numesc așa pe tot parcursul poveștii mele, inspirată de la personajul Lăptarului din cartea Annei Burns despre care o să povestesc mai jos), comunitatea catolică a fost tratată ca fiind „cetățeni de rangul doi” în această țară. Cu o majoritate protestantă, pusă în funcții cheie, chiar și dreptul la vot era condiționat de reguli precum: a avea o casă, un vot pe familie, însă accesul la joburi nu era facil, iar dacă erau, erau prost plătite sau de mâna a doua, pentru că, din nou, erau la mila protestanților.

Da, poate că relatarea mea este biased, atât timp cât nu am și versiunea unui protestant pentru a o contrabalansa. Așa că eu voi povesti doar impresia pe care mi-a făcut-o această întâlnire cu un om marcat de evenimentele tragice, după care voi enumera câteva surse din care am acumulat mai multe informații, pentru a înțelege contextul mai larg.

Cel mai mult m-a șocat că în continuare în Belfast există ziduri – ziduri înalte, din beton, cu plasă de sârmă mai sus, peste beton, care despart comunitatea catolică de cea protestantă. 30,5 kilometri, mai exact, și 97 de bariere. Conform Șoferului, în continuare noaptea se lasă bariera și nu mai poți trece dintr-un loc în altul, pentru că accesul prin aceste puncte este blocat.

În continuare, cea mai mare majoritate a școlilor sunt segregate, dintr-un motiv simplu, după cum ne-a povestit chiar el: au fost mai multe experimente prin care copiii catolici și protestanți să învețe împreună, însă s-au confruntat cu o problemă cele două comunități: fiecare avea o perspectivă diferită a unei istorii foarte lungi.

***

Totul a început cu muuult timp în urmă, cum am citit aici. Irlanda era catolică până când, în secolul al XVI-lea, monarhia britanică a decis să înceapă să confiște pământuri deținute de irlandezi și a trimis protestanți englezi și scoțieni în respectivele zone cu misiunea de convertire a populației la religia lor. De unde, a început această stratificare și separare dintre loialiști, regaliști – cei loiali regelui Angliei, cu o dorință de unificare cu Regatul și separatiștii, predominant catolici, care își doreau independența.

Lucrurile au culminat cu rebeliunea din 1916, când la Dublin se pun în mișcare proteste ale celor care doreau să se autoguverneze. Tentative de asasinat, violențe, negocieri, încercări, până când, printr-un acord din 1920, s-a ajuns la o înțelegere cu Regatul. Opt provincii din nord, predominant protestante, vor rămâne loiale Regatului, iar zona din sud își va primi ulterior independența.

Problema a fost că și în Nord au rămas catolici, care au ajuns victimele unui stat și a unui regim care îi ura pentru acea rebeliune din sud. Evident, au apărut și extremiști, așa cum se întâmplă în orice conflict – în acest caz IRA. Ce a urmat este o serie de atacuri armate, explozii, atentate, violențe și ciocniri de ambele părți. IRA a dat un pretext suplimentar autorităților să fie cu ochii pe catolicii de rând.

Și lucrurile au ținut-o așa până cu mult după căderea celui mai simbolic zid al libertății – Zidul Berlinului.

În aprilie 2023 s-au făcut 25 de ani de la Good Friday Agrement, prin care s-a pus capăt violențelor. Însă am văzut recent un reportaj realizat de Financial Times care explica cum Brexitul amenință să pună în pericol acest acord și-așa sensibil. De ce zic sensibil? Pentru că 25 de ani mai târziu, vorbim încă despre școli segregate, comunități segregate și, mai ales, despre ziduri. Pe scurt, pe tema aceasta, au realizat și cei de la The Economist un scurt reportaj, cu același prilej.

***

Este șocant să ajungi într-un astfel de loc. Fără un context, poate că nici nu observi cu adevărat și îți poți zice că e ceva tradiție culturală să își construiască locuințe în spatele unor ziduri înalte. Am trecut pe lângă kilometri și kilometri întregi de ziduri cu picturi murale politice.

Am ajuns într-o zonă unde ne-a arătat foste curți ale oamenilor transformate în sanctuare. De ce? Pentru că în acele conflicte, bombe incendiare au ajuns în curțile lor și au ucis oameni nevinovați. Uneori nu au fost întâmplări, ci tentative de asasinat. Între victime au fost, nu de puține ori, copii. 186 de copii, mai exact.

Este absolut șocant și emoționant să vezi murale cu chipurile lor, coronițe de flori în grădini mici. Într-un astfel de loc, în care ne-a spus povestea celui mai tânăr copil ucis în aceste vremuri zbuciumate – un bebeluș de șase săptămâni, stăteam în curte, cu fața spre el, cu ochii la un zid uriaș, lung și înalt, scrijelit cu mii și mii de mesaje. Aveam să aflu secunde mai târziu că este Zidul Păcii, unde oameni din toată lumea vin și își scriu gândurile de pace pentru acest popor atât de încercat.

Au rămas mult cu mine acele două ore. Am vrut să înțeleg mai mult, dar mi-a fost aproape imposibil să găsesc documentare pe platformele de streaming sau cărți de ficțiune sau nonficțiune, dar să fie scrise de jurnaliști. În mintea mea, întregirea puzzle-ului este un work in progress, cum spuneam. O să las mai jos resursele pe care le-am descoperit eu, în anul de la vizita în Belfast.

Le-am pus jos într-o oarecare ordine cronologică, deși în cazul meu nu am ajuns să le descopăr așa. Aceasta este doar o tentativă de a ordona puzzle-ul din mintea mea.

A Pocket History of Northern Ireland

Mi-am luat această cărticică de buzunar dintr-o librărie din Galway, ca să pot pune un timeline și să capăt o perspectivă mai puțin unbiased asupra faptelor. Este destul de succintă, de multe ori are nevoie de căutări adiționale pe Google, dar își face treaba. Și se duce cu multe secole în spate, pentru a prezenta contextul ciocnirilor dintre cele două grupuri și cum s-a transformat această tensiune în ceva definitoriu pentru această insulă superbă, dar pătată de sânge.

Rebellion (serial Netflix)

Am găsit acum câteva luni, pe Netflix, un singur serial și acela descrie doar incidental niște lucruri despre Irlanda de Nord. În schimb, îți prezintă chiar momentele Rebeliunii din 1916 și vezi care este momentul ce a precedat separarea dintre Nord și Sud și căpătarea independenței de către poporul irlandez. Am căutat personajele istorice principale (pe Sfânta Wikipedia și în cărticica de mai sus) și par să respecte istoria reală într-o anumită proporție.

Îți mai arată și cât de săraci erau catolicii, comparativ cu protestanții. Ai și protestanți bogați care se alătură cauzei. Ai și catolici care, pentru a asigura pâinea familiei, lucrează pentru Stat și sunt, deci, catalogați trădători. Ai și membri ai IRA. Ai violență, asasinate, nedreptăți.

Belfast (film, 2021)

Belfast a fost tare aclamat la vremea la care a apărut și mi-am dorit mult să îl văd, ceea ce nu s-a întâmplat, însă, până la începutul lui 2023, când a avut loc o proiecție specială la Cinema Elvira Popescu. Recunosc că nu mă așteptam să văd conflictele anilor ’60 din perspectiva cealaltă: cea a unui băiețel protestant în vârstă de 9 ani.

Totul începe în august 1969, când protestanții loialiști atacă locuințele și magazinele comunității catolice de pe o stradă din Belfast. Cu un tată plecat să lucreze în Anglia, băiețelul își duce anii copilăriei alături de bunici și de mamă. Merge la școală, unde se împrietenește cu Catherine, o fetiță catolică. În același timp, în comunitatea lui Buddy apar presiuni din partea loialiștilor ca oamenii din cartier să se alăture „cauzei”, iar dacă aceștia nu reușesc să recruteze adulții, încearcă să păcălească copiii.

Vezi o latură a realității în care nu toți cei din comunitatea protestantă sunt de acord cu această segregare. Vezi cum oamenii încearcă să își vadă liniștiți de viețile lor, de familiile lor, în ciuda nebunei care se petrece în viețile lor.

Lăptarul de Anna Burns (roman)

Lăptarul acoperă, după calculele mele, o comunitate din Irlanda de Nord la finalul anilor ‘70 – ‘80. Când o tânără devine obsesia unui așa-zis lăptar, care este de fapt un mercenar IRA temut de toată lumea, tânăra își pierde întregul control asupra propriei ființe – de la modul în care merge, modul în care se îmbracă, felul în care se comportă – doar pentru că încearcă să se facă invizibilă în fața acestei obsesii și a gurii lumii, în a cărei opinii fata aparține deja acestui Lăptar. Bârfa funcționează ca un element de control în comunitate, dar și de autocontrol. Bârfele au potențial să te facă să îți pierzi viața, dacă IRA te califică drept trădător, dar și dacă autoritățile te asociază cu gruparea. Orice-ai face, trăiești cu pericolul iminent plutește deasupra capului tău.

Toată dinamica dintre tânără și Lăptarul e ca un joc psihologic. Pe alocuri, poți vedea un scenariu a la Castelul lui Kafka, în care oamenii îi spun lui K. ce să nu facă, iar când K. întreabă de ce, oamenii îi spun că „așa a fost dintotdeauna”. În același timp, m-a dus cu gândul la toată atmosfera aia de suspiciune din toate filmele românești care vor să portretizeze perioada comunistă. Netrăind-o, nu pot să compar cu altceva.

Într-un stat în care autoritățile pun presiune pe comunitatea catolică și, în același timp, oamenii se tem și de IRA, autocontrolul, autocenzura funcționează la un nivel dublu. Pe multe personaje, chiar, această spaimă continuă și contradictorie le face să își piardă mințile. E un roman bun și merită cu desăvârșire citit.

Derry Girls (Netflix)

Am început cu acest serial despre viața unor adolescente din Derry, oraș din Irlanda de Nord, la începutul anilor 90. Este o comedie savuroasă, care are multe momente de nostalgie, deși eu în anii ăia abia învățam cum merge lumea, însă am asistat cumva la toată nebunia cu  Spice Girls, telefon cu fir, uniforme, ieșit pe afară și toate lucrurile alea care sunt atât de mult în amintirea mea pre-internet.

L-am văzut de două sau trei ori deja și mi-a plăcut mult că toată istoria se întâmplă pe fundal. Vezi adulții afectați, care află de un bombardament al unui pod la televizor, afli că sunt proteste, discută despre controale de securitate. Însă adolescenții sunt adolescenți și, din păcate, sunt obișnuiți cu controalele poliției pe care aproape că nici nu le bagă în seamă, pentru că niciodată nu au știut altceva.

În cele câteva sezoane, le vezi cum se maturizează și încep să își pună întrebări cu privire la lumea în care trăiesc, iar serialul se încheie chiar cu votul dinaintea Acordului pentru Pace din Vinerea Mare. Coloana sonoră îmi dă și acum fiori, mai ales pentru că ghidul din autocarul cu care am fost în excursie ne pusese The Cranberries chiar înainte de Belfast, când am și aflat că melodia Zombie este despre cum este să trăiești într-un Belfast dominat de violențe. Am cântat melodia aia de zeci de ori, o fredonăm de câte ori e la radio, refrenul ăla îți rămâne, fără să vrei, în minte. Dar nu te gândești niciun moment despre ce cântă cu adevărat.

Talking Derry Girls (podcast – Spotify)

Acest podcast este și motivul pentru care public acest. L-am descoperit zilele trecute pe o pagină de Facebook dedicată serialului Derry Girls. Între timp, a apărut în localitatea cu același nume și un muzeu interactiv numit The Derry Girls Experience, care a intrat, evident, pe lista mea cu locuri în care vreau să ajung.

Podcastul este absolut savuros – trei femei care s-au născut, au copilărit în Derry sau s-au mutat în Londonderry vorbesc despre cum a fost pentru ele viața în anii ‘70 – ’80, într-un loc care era precum un vulcan activ. Una dintre ele povestește, chiar, în episodul pilot cum atunci când a intrat la universitate s-a dus la un centru comercial din Edinburgh, iar primul lucru pe care l-a făcut la intrare a fost să-i arate paznicului conținutul genții. Prietenele ei s-au amuzat, explicându-i că uneori gențile sunt controlate la ieșirea din magazin, pentru a se asigura că nimeni nu pleacă cu produse neplătite. Pentru cineva crescut, însă, în inima conflictelor violente, controlarea bagajelor – chiar și în cazul copiilor – de către forțele armate era o normalitate. O „normalitate” din care vezi frânturi și în serial.

Într-o altă anecdotă, povestește cum a auzit motorul zgomotos al unei mașini, ceea ce a făcut-o să se arunce la pământ. Ea credea că e un atentat cu bombă, toți cei din jurul ei credeau că s-a împiedicat.

Într-un alt episod, cele trei vorbesc despre cum femeile erau cele care puneau pâinea pe masă. De multe ori, joburi grele, ce implicau muncă fizică, nu se ofereau bărbaților, astfel că femeile ajungeau să fie cele care le primesc. În acest timp, bărbații rămâneau acasă, se ocupau de gospodărie, de gătit, de copii. Tradiționalul „birt”, unde bărbații se duc să se relaxeze în folclor este înlocuit cu săli de bingo, unde femeile pot socializa și se pot relaxa la final de săptămână de lucru, în timp ce își pot arunca foarte ușor un ochi la copiii care se joacă în împrejurimi.

Dincolo de umorul irlandez după care sunt absolut topită și stilul lor de a face haz de necaz, podcastul vine să completeze povestea serialului cu personaje în carne și oase, cu oameni care și-au trăit copilăria, adolescența, pe un fundal plin de violențe. Și care au supraviețuit.

Tipele menționează, într-un episod, un alt podcast realizat de BBC Radio Ulster, A Short History of Ireland. Nu am început încă să îl ascult, dar fiind făcut de BBC, tind să cred că merită.

***

Cam atât deocamdată. M-ar fi tentat și ceva cărți de memorii, mărturii, ficțiune istorică, poate. Sau măcar un serial despre vremurile zbuciumate prin care a trecut poporul nord-irlandez.

Ca să închei într-o notă mai optimistă, însă, fac o ultimă recomandare: basme și legende irlandeze. Din Charlie Byrne’s Bookshop mi-am luat și două cărticele, în care apar și cele două variante ale legendei de la Giant’s Causeway despre care spuneam la început.

Tururile le-am rezervat prin Viator, de la această agenție pe care o recomand cu tot sufletul. Fiecare a costat mai puțin de 70 de euro și cred cu tărie că și-au meritat toți banii. Mi-am amintit, încă o dată, că lumea în care trăim este atât de vastă și câte mai am de învățat despre ea.

Scurt disclaimer: Pentru că topicul acesta este un work in progress pentru mine, ar putea să apară inadvertențe, deși am încercat să verific informațiile trecute aici Oricare ar fi acelea, dacă voi primi sesizări, sunt deschisă să le modific oricând.