[English version coming soon] Trebuie să recunosc: nu am fost niciodată o mare fană a operelor de artă modernă, așa cum nu sunt fana adaptărilor contemporane a pieselor de teatru.
De-a lungul timpului, am ajuns în mai multe locuri cu artă modernă, printre care Metropolitan Museum of Modern Art din New York, din care, 12 ani mai târziu, nu îmi amintesc mai nimic, cu excepția faptului că m-am rătăcit încercând să îl găsesc pe Andy Warhol și că în această aventură am dat de Pollock și Rothko, despre care abia ce învățasem semestru anterior, la American Studies. Și, dacă la început, când am început să călătoresc, încercam să bifez tot ce era trecut pe liste ca fiind „best of”, „must see”, în ultimii ani mă duc doar spre acele lucruri cu care știu că rezonez 100%, mai ales că timpul dintr-o vacanță este și el limitat, iar activitățile nelimitate.
Însă la finalul vacanței mele în Danemarca, am ajuns la Louisiana Museum of Modern Art din Humlebaek.
Inițial, nu prea mai voiam să merg, pentru că mi se părea cam mare bătaia de cap să ajung în această localitate situată la 40 kilometri depărtare. Evident, veneam cu preconcepția a ce înseamnă 40 de kilometri cu trenul acasă. Însă vremea daneză a decis pentru mine: într-o frumoasă zi de vară în care începea să plouă la fiecare 20 de minute, după care dădea soarele, după care începea să bată vântul, apoi din nou ploaia și tot așa, am realizat că am prilejul perfect pentru a petrece o zi întreagă undeva, în interior, unde să mă pot mișca în voie și să explorez, fără să mă streseze capriciile vremii. Și se mai făcea că eram și la 7 minute de mers pe jos de Gara Nørreport, de unde puteam ajunge cu ușurință în Humlebaek.
E suficient să dai un search pe Google cu „how to get from Nørreport to Louisiana Museum” ca să fii redirecționat spre site-ul lor, unde ți se oferă toate informațiile. Nu doar că este o călătorie scurtă cu trenul (aproximativ 30 minute), dar au și creat un pachet avantajos, care include biletul de tren dus-întors și accesul la muzeu, care este la jumătate de preț decât dacă ți l-ai lua separat de cel de tren. Totul pentru undeva la echivalentul a 20 de euro.
Din gara din Humlebaek nu ai de mers decât vreo 12 minute, iar trenurile sunt destul de multe pe oră: cu aer condiționat, locuri spațioase, și tot ce pare Sci-Fi în realitatea românească dominată de CFR. Când trebuie să merg acasă, la ai mei, pentru aceeași distanță am nevoie să mă pregătesc mental cu zilele pentru tot haosul, aglomerația, cozile de la ghișeu, statul în picioare, vagoanele fără aer condiționat, toaletele care duhnesc, întârzierile nelipsite fie vară, fie iarnă, din cauza temperaturilor. Nu plec niciodată fără apă și ceva biscuiți în ghiozdan, pentru că poți oricând rămâne blocat în mijlocul câmpului.
***
De cum ajungi în fața muzeului, te întâmpină acest monument pe care scrie Epic Waste of Love and Understanding (n.r – „O risipă extraordinară de iubire și înțelegere”). Mi se pare, instant, un mesaj care te pune pe gânduri, pentru că da, cu toții facem risipă și de iubire, dar și de disponibilitatea de a-l înțelege pe celălalt.
Nu știu nimic despre ce este expus în acest muzeu, cu excepția faptului că există o grădină cu sculpturi, iar prima interacțiune mă surprinde plăcut.
Muzeul nu are o structură clasică – adică o clădire cu multe etaje și un traseu foarte clar de urmat. O serie de clădiri mici, de tip container, din sticlă, în stil scandinav, care oferă acces la grădina cu sculpturi și o vedere superbă la mare, sunt cumva interconectate și, în același timp, frumos integrate în natură. Trepte ascunse duc spre subsoluri în care se află opere de artă care nu au cum să te lase imun. Chiar și pe mine, venită pregătită să mă revolt.
Nu voi mai vorbi despre asta acum, pentru că va urma un alt text cu focus pe ce mi-a mai plăcut la Louisiana Museum of Modern Art, și cum am descoperit un artist nou, în același fel în care l-am descoperit pe Vincent (Van Gogh).
Ci voi vorbi despre cum am ajuns să simt că muzica a fost cu mine în această călătorie din prima și până în ultima zi, inclusiv în locul în care mă așteptam cel mai puțin: un muzeu de artă.
Intru în muzeu și ajung pe un hol pe care este inscripționat tocmai acest mesaj care mă întâmpinase de la intrare: Epic Waste of Love and Understanding, iar pe lângă perete sunt expuse zeci, poate chiar sute, de solnițe din ceramică care au inscripționate două cuvinte simple: FEAR și GUILT. Iar și iar și iar și iar. Pentru că nu frica și vina sunt la rădăcina oricărei neînțelegeri, ce duce la moartea lentă a iubirii?
Este creația lui Ragnar Kjartansson, artist islandez, și mă ia cu totul prin surprindere, pentru că nu mă aștept să găsesc într-un muzeu de artă modernă atât de multă atenție dedicată muzicii și artelor performative.
Music has the power to save everything
Desigur că muzica mă însoțește pe tot parcursul vacanței și râd în mintea mea când realizez treaba asta, în timp ce termin de scris acest text.
Ajung în Danemarca pe 7 iulie 2023, într-o zi de vineri, pentru ca de-acolo să plec în Suedia la un concert Coldplay. Mă plimb printr-un frumos parc din Gothenburg, iar muzica lor răsună de la terase, cu multe ore înainte de marele eveniment. În zilele pre- și post-concert mă chinui să prind bilete la turneul european al lui Taylor Swift, artistă pe care o ascult încă de când eram în liceu. Un recital jazz de Ziua Franței, în timp ce mă aflu la Tivoli, faimosul parc de distracții care i-a inspirat până și pe Walt Disney și pe Hans Christian Andersen. Un recital de orgă în Biserica Trinitatis din centrul Copenhagăi, în ziua în care mi se anulează zborul spre casă. Melodia Tears ricochet pe care o ascult într-un tren dinspre Copenhaga spre Billund, la capătul a aproape trei zile de incertitudine în care tot ce îmi doresc e să ajung acasă și în timp ce în minte îmi răsună doar versurile:“And I can go anywhere I want, anywhere I want, just not home”. Și The National într-o sală de muzeu. Tot într-o zi de vineri.
A lot of Sorrow
Intru pe un hol unde nu văd nimic, dar aud vocea unui bărbat interpretând un cântec trist. Sunt cei de la The National, după cum scrie pe afișul de pe perete.
Recunosc, nu am manifestat niciodată interes pentru muzica lor până la colaborarea lui Taylor Swift cu Aaron Dessner, atunci când lucra la Folklore. Și aflu, din acea scurtă prezentare, că această formație cântă, timp de șase ore, o melodie de 3 minute și 35 secunde. O aceeași melodie, Sorrow, fără pauze, în fața unui public care uneori pare captivat, alteori plictisit, alteori distras, alteori emoționat.
Rămân acolo jumătate de oră, cred, și lăcrimez puțin.
După care plec să mai văd și restul galeriei, dar mă mai întorc încă o dată, mai târziu.
Fiecare interpretare te lasă cu gura căscată, te ține cu sufletul la gură, pe măsură ce vezi cum oboseala, vulnerabilitatea și toate emoțiile asociate unui astfel de act performativ transformă melodia. La un moment dat, chiar, vezi toboșarul cum ia o pauză și își masează încheieturile mâinilor, în timp ce solistul ia o gură de vin alb dintr-un pahar cu picior. Basistul reia melodia, ceilalți îl urmează, iar solistul începe o versiune în care pare să simtă acest sentiment de jale până în măduva oaselor. Devastat, cu lacrimi scurgând-i-se pe față, nu poate cânta toate versurile. Transa în care sunt ei, dată de această repetiție aproape terapeutică, te bagă, la rândul tău, într-o transă de îți vine să rămâi acolo timp de șase ore.
Este un moment superb și este momentul în care îmi sunt recunoscătoare că n-am sărit, totuși, peste acest muzeu și singurul în care am intrat, de altfel, în excursia mea.
Cu sufletul plin de regret plec, a doua oară, să văd ce e mai departe.
Why do I keep on hurting you?
Ajung într-o altă sală în care un bărbat cu o chitară, ce amintește de Johnny Cash sau de Elvis, într-o cămașă albă, desfăcută, cu sacou alb și părul dat pe spate cântă la chitară, iar și iar și iar un singur vers: “Oh, why do I keep on hurting you?”.
În tot acest timp cât aud acest sunet plin de regret, furie, frustrare, agonie, vină, mă plimb printr-o încăpere în care 144 de portrete ale aceluiași personaj umplu toți pereții: artistul, cu chitara nelipsită, stă pe scaun, în pat, lângă frigider, în lenjerie intimă, înconjurat de haos și de sticle goale de băutură.
Au fost pictate în 2009, într-o perioadă de șase luni, dar mă duc cu gândul instant la neputința, frica, singurătatea pe care am simțit-o cu toții, închiși în case, la începutul pandemiei. La toate incertitudinea care plutea în jurul nostru, cum toți făceau pâine pe social media, cum artiștii dădeau concerte live pe InstaStory, cum unii și-au umplut casa de plante, cum toți munceam mult și încercam să facem orice să ne luăm gândul de la inamicul invizibil care ne amenința însăși existența.
Fac poză unei picturi în care artistul își îmbrățișează o ușă. Totul e albastru în jur și mă duce instant cu gândul la albumul Subtract al lui Ed Sheeran și, mai precis, la melodia Boat. Un album despre durerea de a pierde pe cineva drag. La cum ajungi să îți trăiești viața cu un gol imens în suflet. La cum ajungi să simți că te înghit ape reci, întunecate, furioase, iar tu trebuie să înveți să le navighezi. Să accepți că apele astea sunt, de-acum, parte din tine pentru totdeauna.
Scot telefonul, fac o poză și plec mai departe.
Intru într-o altă încăpere, iar pe fiecare perete este proiectată imaginea unui artist, fiecare cu instrumentul său în brațe. În sală răsună o melodie superb armonizată, iar pe măsură ce te plimbi dintr-un colț în altul, auzi aceeași melodie, dar cu focus pe instrumentul fiecăruia dintre ei. Lucrarea se numește The Visitors, ține 64 de minute și a apărut în 2012.
Mai mulți muzicieni se adună într-o vilă din New York. Fiecare se închide într-o cameră și tot ce îi conectează la ceilalți sunt niște căști în care pot auzi ce cântă restul. În fiecare cameră este o cameră video, care îi înregistrează, separat, în timp ce își cântă partea lor de melodie, fiecare la instrumentul său. Efectul este magic, iar pe mine mă face să uit să respir, exact așa cum o făcuse și Sorrow înainte.
Oh, babe, there is no tomorrow!
Mai departe, într-o sală în care niște ecrane sunt aranjate în cerc, o serie de femei îmbrăcate în tricouri albe și blugi, cu chitare în mână și părul despletit, cântă iar și iar și iar “Oh, babe, there is no tomorrow”, în timp ce dansează, trec dintr-un ecran în altul, se regrupează, iar și iar și iar.
O doamnă trece prin spațiul dintre ecrane fix când și aceste artiste se mută dintr-un ecran în altul, iar efectul mi se pare inteligent și fascinant. Vezi viața reală, oamenii care se mișcă în interiorul acestei instalații, și vezi femeile din interiorul ecranului cum, parcă, trec prin tine, de parcă tu ai fi cel ireal din întreaga poveste.
Gleaming Lights of the Soul
Nu pot să închei acest text fără să menționez al doilea lucru favorit în acest muzeu și mai mult decât neașteptat: prima mea întâlnire cu Yayoi Kusama, ale cărei oglinzi infinite îmi doresc de mult să le văd și de care am dat, nu o dată, pe Instagram. Anul trecut, înainte de excursia mea la Londra, am încercat cu luni în avans să îmi rezerv un loc la Tate Modern, însă nu am reușit. Toată lumea vrea să își vadă reflexia în luminile infinite (și ale infinitului, poate).
Gleaming Lights of the Soul face parte din expoziția permanentă a muzeului – este un spațiu unde pereții și tavanul sunt acoperite cu oglinzi. Intri loc mic, unde o platformă este înconjurată de apă, în timp ce din tavan coboară sute și sute de becuri ce își schimbă culorile și te fac să te simți de parcă ai ajuns în centrul universului.
Pășeșsc pe ușă și îmi vine în minte ceva ce zice Theodore din All the Bright Places, una dintre cărțile mele YA preferate (după Alaska lui John Green, desigur): “You are all the colors in one, at full brightness.”
E un moment scurt – maximum patru persoane au maximum un minut să se bucure, împreună, de magia acestui spațiu. În total, în întreaga lume sunt peste 20 de astfel de încăperi, iar prima a luat naștere în 1965. Adică anul în care s-a născut tatăl meu. Iar eu mă simt norocoasă să fi pășit, în sfârșit, printr-unul dintre aceste portale.
Alta's World 