Sunt zile în care mă pierd atât de mult în ritmul de Breaking News, adică: „scrie-o repede, caută poze și video de la locul tragediei, dă pe Facebook, fă trafic cu știrea”, încât atunci când ajung acasă încep să mă întreb dacă nu cumva mi-am pierdut umanitatea.
Însă imaginile cu oameni surprinși în durerea lor cumplită frâng ceva în mine de fiecare dată.
Mi-aduc aminte de fețele unor adolescenți din Parkland, de oameni îmbrățișați pe străzile din Stockholm, de Manchester, de Bataclan. De… de…de… Azi au murit 157 de oameni. Un zbor de două ore s-a transformat într-o călătorie de 6 minute spre iad.
Pierderea cuiva drag te face să empatizezi, involuntar, cu pierderile altor oameni – fie ei niște necunoscuți dintr-un aeroport din Nairobi, surprinși în plin proces de prăbușire interioară de către fotojurnaliștii trimiși acolo să scoată bani din durerea lor.
O mamă îndurerată înseamnă durerea văzută la propria ta mamă. Înseamnă durerea simțită în propriul trup. Înseamnă ochii goi ai propriului tată.
Înseamnă incertitudinea, brutalul inevitabil, negândita idee de a-ți fi luat rămas bun, de a fi spus ceea ce simțeai dintotdeauna, dar nu ai pus niciodată în cuvinte. Toate acestea revin și curg și se răsfrâng în agonia reflectată pe chipul oricui a pierdut pe cineva drag într-un mod brusc, brutal și inimaginabil.
Foto: AP/Agerpres
Îți spui vă nu vei supraviețui. Îți spui că vei face lucrurile altfel de azi. Că vei fi mai bun, mai deschis, că îți vei iubi mai „pe față” apropiații. Că vei face doar ceea ce contează. Că vei deveni mai bun, mai puternic, pentru ei. Îți spui din nou că nu vei reuși. Dar timpul astupă chiar și rănile ce par mai adânci ca niște cratere.
Cu timpul, devine mai bine. Sau cel puțin așa ai impresia.
Iar când crezi că devine mai bine, se întoarce totul ca un bumerang. Pentru că cineva drag îți curge prin vene, îți respiră prin plămâni, râde cu propria-ți voce. Nu doar că e parte din tine – minte și suflet -, ci efectiv trăiește prin tine, așa că și tu ești nevoit să trăiești pentru ca cel drag să nu mai moară și a doua oară.
Revine bumerangul când revezi propria-ți dramă în chipul mistuit, pietrificat, desfigurat, transfigurat de durere al unui alt om – fie el un necunoscut aflat la mii și mii de kilometri de tine. Nu îl cunoști, dar știi mai bine decât propriii prieteni, poate, procesul de descompunere prin care trece.
În momente ca acesta, mă gândesc la cât de lipsit de etică e ceea ce fac eu, o rotiță în mașinăria asta pe care unii o numesc presă. Această bestie arghirofilă în care presa s-a transformat.
Mă gândesc la cum ne hrănim cu dramele altor oameni. Câștigăm bani din dramele altora. Ne plătim cafeaua, vacanțele, facturile din ele. Ca și cum i-am mai lovi o dată, când deja se află sufletește cu mult sub nivelul mării. Pe cale să zacă în propriile ruine, din care vor renaște mai disfuncționali decât oricând.
Și astfel prinsă în între ceea e „corect” sufletește și ceea ce e „corect” profesional, oare unde ar trebui oare să mă plasez – în ipostaza ființei care simte că înțelege cu absurditatea universului și natura desfigura(n)tă a durerii sau în cea de vânzător de conținut lipsit de scrupule?!
În timp ce reflectez la toate astea, revăd chipurile unor femei care află că lumea lor tocmai s-a sfârșit.
Jeez, the world is so ugly. And I’m also responsible for its ugliness.
Alta's World 