„Eu sunt o fată simplă din provincie. Sunt prima generație încălțată din familia mea. M-am gândit că trebuie să plec undeva și m-am uitat pe hartă: Bucureștiul era cel mai aproape. Nu am vrut să mă culc cu vreun șef de secție ca să obțin buletin de București. Am zis că am cap ca să-l folosesc”, îmi povestește doamna Georgeta după vreo oră jumate de când stau pe lângă taraba ei.
O țin din vândutul de mărțișoare, dar ea îmi arată ba un coșuleț din plante și semințe, ba niște cercei, ba o broșă, ba niște pandantive, ba un tablou.
„Ce crezi că sunt astea?”, mă întreabă ea. Eu n-am nicio idee. Creațiile ei sunt o simfonie de culori și de materiale – galben, verde, roșu, auriu, frunze uscate, sticlă, lemn, semințe; toate la un loc.
„Sunt boabe de muștar”, continuă, în timp ce ține între degete un mărțișor decorat subtil cu niște biluțe mici și colorate.
Mă duce lângă o masă pe care se află coșulețe cu „sporul casei”.
„Astea sunt semințe de pepene galben”, zice. Și râde, amuzată parcă și ea de materialele pe care le folosește pentru mărțișoarele ei. „Știi, am acasă câteva pungi de semințe. M-am gândit la un moment dat să le număr: câte flori fac din semințele unui pepene. Mi-au ieșit 70”, zice ea. „I-am zis unei cliente la un moment dat și ea a ținut minte. M-a sunat că îmi strânsese semințe de pepene galben. Apoi m-am gândit să le dau un mesaj și altor clienți să îi rog să mă ajute.”
„M-ați prins în miraj”, îi răspund, în timp ce învârt printre degete un pandantiv rotund din sârmă aurie, care are în centru un copac cu crenguțe haotice și câteva frunze de culoarea laptopului de acasă.
„Nu eu te-am prins”, îmi spune râzând, în timp ce răsucește între degete o țigară.
* * *
Ea este doamna Georgeta – aveam să aflu numele ei abia când a pus capăt conversației, pentru că începuseră să apară mai mulți posibili clienți. Cu părul scurt, negru, brăzdat de firișoare argintii, cu ochelarii pe nas și niște riduri de expresie discrete – ca acelea pe care le fac oamenii când zâmbesc cu sufletul -, doamna Georgeta vinde mărțișoare la Piața Iancului. Sunt toate lucrate manual și făcute din materiale la care nu m-aș fi așteptat în veci: carton de ou, coajă de fistic, coajă de ou, frunze uscate, boabe de linte, fasole, boabe de muștar, sticle găsite pe malul mării, filtre de țigări, lemnul rămas de la florile de trandafir, bobițe provenite de la tei.
„Din ce crezi că este?”, mă întreabă în timp ce îmi arată un pandantiv pe care-l bănuiam a fi un fel de staniol mototolit, modelat și pictat în culoare apropiată de cea a cuprului. În partea inferioară, are o mică mărgică prinsă. Dau din umeri, pentru că n-am nicio altă idee.
„Știi că trandafirul, după ce înflorește, lasă un rest în urmă? Lemnul acela ajunge să arate așa. Iar asta provine de la un tei. Am călcat pe ea când mergeam pe stradă și m-am gândit să o păstrez”, îmi explică, subtil amuzată de entuziasmul meu.
În viața de zi cu zi, de 25 de ani, doamna Georgeta este agent imobiliar. Când ajunge acasă, însă, se transformă într-o făuritoare. E mereu cu ochii după materiale pe care le-ar putea integra în accesoriile pe care le face.
„La un moment dat, eram cu un client la o fabrică. Am văzut niște filtre de țigară și l-am întrebat dacă pot să fac și eu rost de câteva. Trei ani am așteptat până să îmi vină ideea. Apoi uite ce mi-a ieșit”, îmi spune arătându-mi rama unui tablouaș.
E făcută din câte două bețișoare cilindrice pe fiecare latură, pictate într-un maro sidefat. Primele mele prepuneri erau că ar fi plastic sau lemn și nu pot să-mi ascund surprinderea când aflu că sunt de fapt filtre de țigări.
* * *
Totul a pornit de la un mărțișor pe care l-a primit la începutul anilor ’80. „Îl purtam și îl purtam și am văzut că începuse să se desprindă o bucățică din el. Îl mai lăsam o zi, îl mai purtam, îl lăsam iar, ca să nu-l stric. Dar apoi m-am gândit: <<Dar stai așa, n-oi fi eu în stare să îl repar?>> Am luat o liță, un ac și un clește și l-am făcut”.
Și nu s-a oprit aici; în următorii ani și-a pus la punct ideea.
„Prima dată am vândut la Gara de Nord. Alții le țineau în diplomat, eu eram cu blocu’ de desen. Dacă nu m-a fugărit poliția…”, spune ea mândră, iar la colțul ochilor i se accentuează câteva firișoare albicioase, săpate în piele.
În primul an a vândut de vreo 150 de lei. „Dacă am văzut eu că merge, am zis că la anul fac și mai bine.” Și-a obținut autorizații și s-a pus pe treabă. În al doilea an a vândut de vreo 5000 de lei.
„Un credit la CAR era 10.000 de lei”, îmi explică. „Mi-am pus în plan să fac cumva și să îmi iau apartament. De pe banii de pe un sezon mi-am luat apartament cu două camere”.
Se întâmpla în mai 1898. „Când a murit Ceaușescu, în Decembrie. Da, prin mai mi-am luat apartament cu două camere. Am plătit și unui băiat 15.000 de lei și mi-am luat buletin de București. Am rămas datoare la proprietară cu 5.000 de lei, că îmi lăsase biblioteca.”
În următorul an, însă, reușea să își achite toate datoriile și să își mobileze casa. Povestește negrăbită, deși începe să se facă ora 17, când oamenii ies de la metrou și se îndreaptă spre casă. Ea, însă, ar rămâne cu mine, iar eu parcă tot aș vrea să îmi mai spună.
„Poveștile astea sunt incredibile”, îi spun.
Îmi pune o mână pe braț și îmi zice: „Este viață. Când mă gândesc… M-am înscris la facultate, m-am măritat, am făcut doi copii și am un soț bun.”
Doamna Georgeta pare o femeie simplă – parcă regăsesc câte ceva din mama în ea -, însă odată ce se apucă să vorbească despre ce face, despre cum pasiunea i-a marcat cumva viața, îi apare în ochi o sclipire care mă face să mă gândesc la cât de grozavă trebuie să fi fost când era de vârsta mea.
„Am un contract de chirie pentru o vilă de lux. Mă sună clientul”, îmi spune și răspunde rapid la telefon, însă revine parcă neîntreruptă la discuția noastră, iar eu savurez fiecare moment din ea.
Ar vrea ca hobby-ul ei să se transforme într-un business serios. „Fiul meu îmi spune să las piețele și să-mi deschid buticul meu. Dacă ajută Dumnezeu, o fac și pe-asta”. Vrea să își breveteze ideile, atât pentru piața internă, cât și externă. Însă s-a lovit de uși închise de câteva ori.
„Dacă nu merge, mă mut la Sibiu sau la Sinaia”, îmi spune. Acolo sunt turiștii, iar de cele mai multe ori, ei sunt mult mai deschiși la această simfonie de materiale reciclabile pictate și transformate în accesorii.
În tot acest timp, pe lângă taraba ei se perindă oameni de toate felurile – tineri, mame, persoane vârstnice.
* * *
„Cât costă coșulețul?”
„15 lei”, răspunde doamna Georgeta. Eu cred că valorează mai mult de atât, însă oamenii nu realizează că odată cu respectivul obiect, ei cumpără o parte mică din sufletul doamnei Georgeta.
Este atât de plină de povești, că îmi vine să nu mai plec. Nu simt nevoia să mă uit la ceas, nu stau cu nasul în telefon, nu mă grăbesc deloc, pentru că doamna Georgeta m-a prins în miraj.
„Cred că e tare dificil”, îi spun. Și sunt sinceră. Se vede migala și pasiunea cu care lucrează.
„E o muncă sisifică”, îmi răspunde. O clipă, mi se pare incredibil să dau de un om care mi-l pomenește pe Sisif într-un mod absolut natural, în timp ce cu o mână aranjează câteva cutiuțe cu mărțișoare, iar în cealaltă ține țigara. „Uneori, nu știu de unde îmi vin ideile. Dumnezeu mi le dă.”
Îmi arată un mărțișor și îmi spune că i-a făcut ochii cu coada de la lingurița de la cafea. „Nu îmi ieșeau deloc și am zis să încerc. Dar arată așa bine…”.
Fiecare accesoriu are o poveste. „Unii merg pe malul mării după scoici, eu mă uit după bucăți de sticlă”, îmi spune în timp ce îmi arată niște broșe modelate pe sticlă găsită pe malul mării.
„Mergi pe stradă, calci pe bani”, îmi spune mai în glumă, mai în serios, iar eu mă gândesc ce replică catchy ar fi asta dacă i-ar face cineva promovare, dar și cât de adevărat este acest motto în cazul creațiilor ei.
Îi spun că mă bucur sincer că am întâlnit-o. Nu aud asemenea povești prea des. Îmi întinde o carte de vizită și îmi răspunde cald: „Când ai timp, treci să mă vezi.” Alături de ea, un mărțișor din lemn, decorat cu coajă de fistic. „În caz că nu mai treci mâine pe aici.” Un gest atât de simplu. Atât de uman. Atât de plin de lumină, cât să te țină departe de întuneric când îți pierzi complet încrederea în omenire.
* * *
Pe un trotuar, la Piața Iancului, ascunsă în spatele unei mese lungi aliniate printre tarabele pline de mărțișoare de duzină, e ascunsă o perlă. O perlă care strălucește atunci când cineva se uită direct la ea.
Doamna Georgeta nu m-a abordat să îi cumpăr mărțișoarele, cum încearcă să facă alți vânzători. Taciturnă și așezată pe un scaun, fumând, privește în timp ce o doamnă blondă și vorbăreață face marketing agresiv pe trotuar. Abia după ce cumpăr un coșuleț pentru mama – și când încep să pun întrebări despre materiale – decide să intre în peisaj. Și rămâne acolo pentru mai bine de o oră și jumătate.
M-am oprit la taraba ei fără intenția de a cumpăra altceva; plec și cu două pandantive și două perechi de cercei și niște broșe pentru câteva persoane dragi mie. Dincolo de orice, plec cu niște frânturi din sufletul luminos al doamnei Georgeta, doamna care mi-a adus primăvara, sperând sincer ca pasiunea ei să primească într-o zi răsplata pe care o merită.
FOTO:
MOOD:
Alta's World 
Cine este autorul articolului.
Este scris foarte frumos și o cunosc pe doamna Georgeta.
Am fost primul client al dânsei în 1995.
Mulțumesc. Este scris de mine articolul. Am văzut-o pe doamnă doar cu acea ocazie, dar mi-amintesc de ea în fiecare primăvară. Chiar astăzi am purtat cerceii galbeni pe care i-am cumpărat cu acea ocazie.