Mai am 30 de pagini până când termin al doilea volum din trilogia „Kingkiller Chronicle”, scris de Patrick Rothfuss și simt o nostalgie pe care n-am mai avut-o decât când am terminat „Harry Potter”, manga „Naruto” și „Cântecele de gheață și foc”.
După fiecare, m-a izbit o așa tristețe, de parcă aș fi fost obligată să spun „rămas bun” cuiva drag. Da, sună dramatic și clișeic. Nu, nu exagerez deloc. Mă obișnuisem într-atât cu Harry, cu frații Weasley, cu Naruto, cu Shikamaru, cu Gaara, cu Jon și Tyrion, că mi se părea că le știu deja toate secretele, toate tendințele impulsive, că știu pe cine admiră, pe cine detestă, prin ce nenorociri au trecut și cum s-au zbătut să iasă din ele.
În urmă cu o lună, am adăugat la lista de personaje de care aveam să mă atașez, pe Kvothe – cel legendar, cel nemilos și neînfricat (așa cum avea să lase impresia celorlalți) – și pe învățăcelul său, Bast – haiosul și dramaticul Bast!
Probabil că nu aș fi citit niciodată „The Name of the Wind” și „A Wise Man’s Fear”, dacă nu mi le-ar fi recomandat cineva de la redacție, și el împătimit al universului lui George R.R. Martin.
„Citește-le, Roxi!”, îmi spusese el, cu luni în urmă, însă titlurile s-au dus, la vremea aceea, doar pe raftul meu virtual de pe Goodreads, pentru că mă prinsesem în literatură nonficțională despre femeile din lumea arabă și cu piesele lui Shakespeare și adaptările lor, publicate de Humanitas.
Pe la final de aprilie, înainte să plec în concediu, mă plângeam la redacție că nu mai scoate Martin un roman odată și vorbeam cu colegii despre „Hobbitul”, pentru care singurul cuvânt de a-l descrie a fost „cretinuț” (nu într-un sens negativ, ci doar surprinsă fiind de stilul simplist al lui Tolkien, deși cineva mi-a atras ulterior atenția că este posibil să mă inducă în eroare traducerea). La acel moment, mi s-a reamintit de Cronica lui Rothfuss, așa că am hotărât să nu îl iau pe Bilbo cu mine în concediu – asta și din motive practice, pentru că nu voiam să car mai multe cărți după mine, în cazul în care o terminam în timpul zborurilor -. În schimb, mi-am pus cele două romane pe Kindle.
Ce m-a surprins, încă de la început, a fost tonul pe care este narată – adesea poveste în poveste (și uneori în altă poveste). Ton care mi-a adus aminte de „American Gods” a lui Gaiman. Până acum, în lecturile mele, nu am dat peste scriitori care să mânuiască cu atâta dibăcie arta storytellingului. Cred că asta m-a atras la Gaiman și m-a surprins la Rothfuss, în special când „Kingkiller Chronicle” este romanul lui de debut.
Apoi am descoperit un tânăr Kvothe absolut fascinant – iritant de isteț -, pe care îl ia adesea gura pe dinainte, care acționează impulsiv, mereu în conformitate cu valorile sale, dar și răzbunător peste măsură. Când am ajuns în acest punct al romanului, m-am bucurat. M-am bucurat pentru că, dintr-o dată, Naruto nu mai era singurul personaj pe care aveam să îl ador că reușește să își învingă condiția și circumstanțele nefavorabile în care îl aruncă viața și că își va urma scopurile cu orice cost, că prin determinarea sa, îi va influența pe cei din jur, chiar dacă la început îl văd toți ca pe un paria.
Când Kvothe ajunge adolescent, intră la Universitate, unde avea să descopere o altă lume – un fel de lume magică, dar care se bazează pe principii reale. În aceeași lume, are să își facă inamici încă din prima zi, pe Ambrose, cu care va avea adesea conflicte, asemenea celor dintre Harry și Draco. Chiar și așa, tânărul Kovthe avea să își facă și prieteni – prieteni inteligenți, carismatici și complici devotați. Avea să îi stârnească chiar și pe unii profesori împotriva sa; am văzut în Master Hemme un fel de Snape, în Master Elodin un fel de Dumbledore, în Master Lorren un fel de Minerva McGonagall.
Asemenea lui Harry și a lui Naruto, Kvothe este un orfan privit de cei din jur cu ochi critici pentru originile sale însă, oricât de mare ar fi presiunea și discriminarea socială, el nu își neagă originile. Mai degrabă, creează din propria persoană un fel de mit în viață și are grijă să amintească tuturor că este Edema Ruh, parte dintr-un trib călător de performeri, care călătoresc din loc în loc, pentru a cânta și juca povești și legende, pentru a le arăta oamenilor că nu au motive să îi disprețiuiască.
O bucată din roman s-a lipit și mai puternic de mine , când am realizat ce mult amintesc dialogurile de cele pe care Micul Prinț le are cu Vulpea – conversații atât de aparent simple, dar pline de înțeles, care scot la lumină adevăruri ce se află ascunse chiar sub nasul nostru, fără să mai fim capabili să le detectăm.
Dincolo de atașamentul pentru un personaj care îmi amintește de altele, adultul Kvothe mi-a adus un fel de „bitterness”: ajunge asemenea adultului Harry din „Harry Potter and the Cursed Child” – un fel de dezamăgire, care te face să te întrebi dacă oare chiar au fost capabili de lucruri aproape incredibile în adolescență; cel mai adesea pasivi, epuizați de greutatea legendelor pe care le țin pe umeri.
Astfel, cu 30 de pagini înainte de final, port cu mine nostalgie pentru tânărul Kvothe și regret pentru adultul pasiv, cât și un fel de revoltă personală că nu mai publică Rothfuss odată și a treia parte, ca să îmi întregească puzzle-ul, deși sunt conștientă că nu o va face.
Asemenea lui George R.R. Martin, a lui J.K. Rowling, Patrick Rothfuss a creat un univers despre care se pot scrie multe – sunt multe regiuni, fiecare cu legendele, eroii și antieroii ei, creaturile ei, astfel că te fac să speri întotdeauna la mai mult și la mai mult.
Azi se face o lună, de când Kovthe și Bast mi-au devenit prieteni dragi, cărora nu vreau să le spun „rămas bun”. I-am luat cu mine în concediu, m-au însoțit la ora 07.00 în metrou, când mă duceam la muncă, în Herăstrău, când ieșeam de la muncă, în autobuz, când plecam de la redacție, în tura de seară, acasă, pe muzica lui Tom Oddell. Au fost acolo când mi-am dezasamblat Kindle-ul, uitându-mă la tutoriale, și m-am enervat că nu am reușit să îl repar decât pentru o zi. Mi-au îndurat lamentările de a le citi poveștile pe telefon și pe laptop, pentru că nu voiam să aștept 1000 de ani până când să ajungă la mine variantele în engleză.
Zâmbesc puțin și mă gândesc la toți oamenii ăștia – Martin, Rowling, Rothfuss, Tolkien, Kishimoto (și câți oare alții n-or mai exista, fără să fi aflat eu de ei?!). La cum reușesc ei să creeze din litere magie… Să te prindă-ntr-un miraj din care să nu mai vrei să ieși, iar personajele lor să rămână cu tine nu doar azi sau luna viitoare, ci ani și ani la rând.
(Fără exemplificări precise, încerc să îmi transpun aici doar impresiile lăsate de personaje, mai degrabă decât acțiunea în sine, pentru că n-aș vrea să stric nimănui surpriza de a le descoperi pe cont propriu.)
Pe aceeași temă: HARRY POTTER ȘI CITITORUL BLESTEMAT
Alta's World 