Primul lucru pe care îl observi când ajungi pe Tărâmul lui Nu-Știu sunt cei doi delegați ai zeului Incertor, care te așteaptă, pe caii lor înaripați. Ei au chipurile, clavicula și închieturile mâinilor pictate în negru, iar în jurul umerilor le stă câte o mantie neagră și grea de catifea, care mângâie pământul, și de pe spatele cărora te fixează ochii scrutători ai lui Berik.
Încă de la porțile înalte de piatră, prin care se face tranziția dintr-un land în altul, prin intermediul Portalului de Oțel, te încearcă sentimentul că orice întrebare pusă aici este de prisos.
Slujitorii lui Incertor nu vor face altceva decât să îți ofere răspunsuri care te vor distanța, din ce în ce mai mult, de zeul Ratior din slujba căruia ai fost eliberat, fără posibilitate de împotrivire și fără cea mai mică explicație. În timp ce unul dintre slujitori îți va oferi un răspuns, celălalt gardian – geamănul lui – îți va afirma contrariul. Curând, nu vei mai putea să distingi nici între cei doi bărbați falnici, cu păr castaniu închis și ochii lor bicolori.
***
Încă de când ești aruncat spre Porți, prin Portalul de Oțel, cei doi te prind, unul de un braț, iar dublul său de celălalt, în timp ce mâini necunoscute îți așază Mantia lui Berik pe umeri, iar gluga sa grea îți cuprinde capul, asemenea unui coif rigid, care nu îți permite să arunci nici măcar o privire spre lumea lăsată dincolo de Portal.
Tranziția din slujba unui zeu în cea a altuia nu se știe cine o face. Unii ar spune că doar runele străvechi ştiu. Cei din Tărâmul lui Incertor nici nu manifestă vreun anume interes pentru asta, în timp ce Zeul Ratio rămâne mut când cineva pune sub semnul întrebării disparițiile bruște ale slujitorilor săi. Mai mult de atât, chiar și pentru Cavalerul Desemnat, regulile tranziției rămân necunoscute, până în momentul în care întâlneşte ochii Porţilor.
Într-o astfel de situație se trezi Cavalerul Desemnat de zeul Ratio, în ceasul douăzeci și cinci minus zero punct douăzeci și șase, din al 29-lea arc.
***
Giba făcea parte din casta Păzitorilor Tăcuți. În acea zi, fusese desemnat să meargă într-o misiune de patrulare, prin Districtul cu Ploi. Nu era neobișnuit ca Giba să fie trimis în astfel de misiuni. Ba chiar o făcea cu mare plăcere, de cinci arcuri, de când avansase în grad și primise propriile sale aripi.
Rațiorii considerau că un cavaler și înaripatul său deveneau ființă unitară, așa că aripile reprezentau o distincție cu care erau privilegiați doar „cei puțini, agili, tăcuți și prudenți”, cum prevedeau runele străvechi, pe baza cărora se realiza distincția în grad.
O atmosferă bizară domnea, însă, în Districtul cu Ploi, în ceasul douăzeci și cinci minus zero punct douăzeci și șase, din al 29-lea arc. Nu doar că întreaga regiune era îmbăiată într-un soare neobișnuit pentru ceasul respectiv, ci peste rațiorii ploieri – ființe ursuze și sceptice, de obicei – se abătuse o seninătate cum rar îi atingea. Însă rațiorii ploieri puseră evenimentele pe seama zeului din Land, fără să cerceteze prea tare faptele.
Toate acestea îi stârniră lui Giba o dorință înflăcărată de a porni în misiunea de patrulare prin District, ceea ce, din nou, era ceva neobișnuit pentru un rațior. Pesemne că încântarea îi venea și din faptul că era unica ocazie în care îi mai putea oferi lui Agib un dar, înainte ca drumurile lor să o ia în direcţii distincte.
***
De mai multe arcuri, lui Giba i atribuise un ucenic, pe care trebuia să inițieze în tainele castei Păzitorilor Tăcuți. Agib era un tânăr zvelt, cu zece arcuri mai tânăr, un fel de reflexie imperfectă a lui Maester – apelativ cu care un discipol i se adresa celui pe care Ratior i-l desemna drept învățător.
În tăcerea care-i domina caracterul, Giba se atașase mult de novicele său, așa că uneori închidea ochii la micile imprudențe ale dublului imperfect.
***
„Maester, cum este să ai aripi?”, îl întrebase tânărul Agib într-o zi, privind cu admirație cum Giba își îngrijea calul înaripat.
„Este ca și cum ai câștiga Bătălia-cea-din-Urmă și Zeul Ratio te-ar lua în Garda lui Berik”, răspunse Cavalerul din Casta Păzitorilor Tăcuți, iar în ochii de azur i se puteau vedea toată mândria și devotamentul cu care își purta distincția.
„Master, oare runele străvechi îmi vor pava și mie aceeași cale?”, întrebă din nou tânărul, cu adorație în glas.
Giba îi atinse ușor umerii, în timp ce în minte îi încolți o idee năstrușnică: să își inițieze discipolul în Taina Aripilor, deși Carta lui Ratior prevedea un destin prăpădit pentru cei nealeși de rune să primească distincția.
Iar runele străvechi nu ar fi făcut niciodată un Cavaler înaripat dintr-o ființă care nu era rațior total. La fel cum runele ştiau bine că Agib n-avea să fie niciodată Cavaler în casta Păzitorilor Tăcuţi.
***
Despre mama lui Agib se vorbise mult în Districtul cu Ploi, pentru că fusese singura care a reușit să se întoarcă din Tărâmul lui Nu-Știu, prin Portalul de Oțel. Însă cine asculta fabulaţiile raţiorilor comuni?
Se spunea că la scurt timp după întoarcere ea s-a spulberat, în timp ce a dat naștere unui băiețel cu piele albă și ochii azurii, însă ce se întâmplase cu copilul era, pentru raţiorii comuni, un mister.
Pe jumătate incertor, Agib crescuse fără să îşi ştie originile, însă firea sa înflăcărată, moştenită pe linie paternă, făcea ca negura să se strecoare chiar și în cele mai luminoase minți din întregul Land.
***
Vreme de câteva cercuri, Giba dădu uitării năstrușnica idee de a-l iniția pe tânărul său discipol în Taina Aripilor. Însă pe măsură ce ceasurile treceau, Agib devenea tot mai aproape de a ieși din uncenicie şi de a deveni, la rândul său, cavaler. În ce castă, numai runele străvechi puteau decide.
Cavalerul simţea că tânărul nu va fi desemnat să facă parte din Casta Păzitorilor Tăcuți. Deși Zeul Ratior îl înzestrase cu minte luminoasă și cu îndemânare remarcabilă, fiind, în general, o fire liniștită, Agib avea, din când în când, momente de imprundență.
„Parcă au intrat spiritele lui Incertor în tine!”, îl mustra Maester Giba pe discipolul său, atunci când îi venea câte o idee năstrușnică.
Astfel, timpul limitat pe care îl mai avea de petrecut cu dublul său imperfect îl determină pe Cavaler să încalce avertismentele din Carta lui Ratior și să îl inițieze pe Agib în Taina Aripilor.
Când Maester îi confesă ucenicului său decizia, sângele de incertor își făcu simțită prezența, astfel că entuziasmul aproape că îl dădu de-a dura pe Giba. Ceasuri la rând, Cavalerul încercă să îi transmită dublului său toate cunoștințele privind îmblânzirea, îngrijirea, mânuirea și temperarea unui înaripat, însă tot ce voia băiatul era să se afle pe spatele înaripatului și să se simtă de parcă ar câștiga și el Bătălia-cea-din-Urmă, când Zeul Ratio l-ar lua în Garda lui Berik.
Cu cât încerca mai mult să îi insufle lui Agib respect și fascinație pentru Taina Aripilor, pe atât creștea, parcă, în tânăr, impaciența.
***
Veni ziua în care Agib avea să se despartă de Maester Giba. Era ceasul douăzeci și cinci minus zero punct douăzeci și șase, din al 29-lea arc, iar Giba se pregătea să plece într-o misiune de patrulare, în Districtul cu Ploi.
Păzitorul Tăcut tocmai terminase de pregătit înaripatul, când Agib veni să îi spună rămas bun.
„Maester, este vremea. Runele străvechi au decis să mă alătur Castei Pedestreilor Zburdalnici”, spuse el cu tristețe în glas.
„Dar asta este minunat! Spiritele lui Incertor ți-au ghidat calea”, răspunse Giba, râzând.
Agib tăcu, ţinând capul plecat.
„Dar ce-i cu tine, copile? Ar trebui să te bucuri. Tăcerea și prudența n-au fost nicicând atuurile tale”, adăugă el, în semn de consolare. În sinea sa, simțea un regret că Agib n-avea să îi calce pe urme.
„Dar n-o să ajung niciodată în Garda lui Berik, Maester”, răspunse tânărul, iar în colțul ochilor azurii scăpărară două lacrimi flăcării.
***
Păzitorul Tăcut decise să ignore, o ultimă dată, avertismentele din Carta lui Ratior. În definitiv, justul Ratior nu-i scosese până acum în cale niciun semn că s-ar abate de la calea cea liniară. Sau poate că de vină era abilitatea tânărului pe jumătate incertor de a întuneca chiar și cele mai luminoase minți.
Astfel, în Giba se stârni dorința înflăcărată de a porni minsiunea de patrulare prin Districtul cu Ploi, doar că, pentru prima și ultima dată, avea să îl lase pe Agib să îi dirijeze înaripatul, sub stricta lui supraveghere.
***
„Maester, Maester!”, strigă tânărul, agitându-se în jurul înaripatului, când Giba îi dădu vestea.
„Nu uita, dragul meu. Un cavaler înaripat este agil, tăcut și prudent. O singură izbucnire înflăcărată și ne vom ruga ca Ratior să ne aibă în paza sa”, îi spuse Păzitorul Tăcut, însă proaspătul Pedestrel Zburdalnic nici nu îl mai auzea.
„Agil, tăcut, prudent”, îngână el.
***
În doar câteva ceasuri, Maester fu cuprins de un val de mândrie, văzându-și discipolul inițiat în dificila Taină a Aripilor. Însă pe măsură ce înaripatul se ridica spre Sferele lui Ratior, impaciența tânărului Agib crescu.
„Primește-mă, Ratior, în Garda lui Berik!”, strigă el, dintr-o dată, luându-și mâinile doar o secundă de pe frâiele care controlau înaripatul.
Nici nu mai apucă Giba să îi amintească tânărului mantra sa: „Agil, tăcut, prudent”, că înaripatul începu să facă ronduri nervoase prin Sferele lui Ratior, iar Păzitorul Tăcut, acum Cavalerul Desemnat, se găsi în liberă cădere. Tânărul, însă, reuși să își agațe brațele în jurul animalului, înainte să aibă soarta Maesterului său.
„Primește-mă, Ratior, în Garda lui Berik!”, fu tot ce mai avut timp să gândească Giba, acum Cavaler Desemnat, înainte să fie aruncat în Portalul de Oțel.
***
Când se dezmetici, Cavalerul Desemnat se afla în genunchi, în faţa unor porți înalte de piatră, atât de înalte că păreau să înțepe cerul cenușiu. În fața lor îl așteptau doi bărbaţi zvelţi, cu păr castaniu şi ochii bicolori, care aveau faţa, încheieturile mâinilor şi clavicula pictate în negru. În jurul umerilor era legată o mantie neagră, de catifea, care mângâia pământul, iar lângă ei așteptau tăcuți înaripați de culoarea infernului.
Părea cu o apă se pogorâse asupra Landului în care ajunsese, astfel că din loc în loc, griul cenuşiu se reflecta în nişte lacuri de dimensiuni micuţe. Cei doi bărbaţi bizari se apropie de Giba, iar unul îi întinse mâna, probabil pentru că el rămăsese imobil pe pământul umed. Giba se gândi că era înţelept să accepte ajutorul şi întinse, la rândul său, mâna.
La atingere, întregul trup îi fu cuprins de fior îngheţat. Mai mult, constată cu stupoare că şi încheietura mâinii sale era neagră. După ce se ridică în picioare, o mână îi cuprinse şi celălalt braţ, iar brațe necunoscute îi aşezară şi lui o mantie grea pe umeri, în timp ce o glugă îi acoperi capul.
Cei trei începură să meargă, precum un singur corp, însă Giba nu putea privi decât înainte, spre porţi. În urma sa rămânea doar negrul mantiei prea grele, de care nu putea scăpa. Privirea îi fugi o clipă în jos și își surprinse o frântură de chip într-una din bălțile micuțe. În locul lui Giba, Păzitor Tăcut, privea spre el un bărbat cu ochii auzii și chipul pictat în negru. Ridică ochii spre cenușiul cerului.
Deasupra porţilor, doi ochi îl priveau scrutător, iar Cavalerul Desemnat realiză că runele străvechi îi avansaseră în Garda lui Berik. Orice întrebare era, de acum, de prisos.
Alta's World 