Sfert

Douăzeci și cinci minus zero punct doi.

Crezi. Crezi că vei fi nemuritor. Că oriunde pășești, urmele-ți vor deveni monumente. Că acel clopot de sticlă în care trăiești e Visul, iar toți cei legați de tine prin piatră și roșu sunt plasați la periferia zonei tale de confort. Iar asta îți e suficient.

Petreci cercurile libere în sfere boeme în care te îmbină litere și gusturi negre de spumă de ceai, fără să privești prea mult spre exterior.

Pietrele nu strigă, sângele înțelege.

În comitatul în care ele sunt plasate, au propriul cerc. Iar tu ești la periferia zonei lor de confort. Din când în când, cercurile clanului se intersectează, ca o diagramă Venn, și acolo toate pietrele se strâng, la cuvântarea periodică. După care, fiecare revine la comitatul de sub clopotul de sticlă. Și ești okay cu asta. Ești piatra ruptă de clan care trăiește și moare prin sine, pentru sine.
Îți imaginezi Sfertul. Sfertul tău promite a fi ceea ce îți dorești: un confort solitar, în care literele îți pătrund interiorul, iar sunetele te afundă în tine. De la douăzeci și cinci minus zero punct doi, Sfertul tău promite a fi momentul transfigurării în Zeu. Momentul când linia din interior se zdruncină. Nu îți imaginezi că Sfert înseamnă că linia altei pietre își va pierde ritmul neregulat.

Douăzeci și cinci minus zero punct unu.

Pietrele sunt convocate. Iar tu, piatră minoră și solitară, parcă aștepți ca diagrama să se dezbine din nou, ca să te întorci la lumea ta comodă de sub sticlă. Între celelalte pietre, te simți de piatră. Însă componența clanului îți dă privilegiul de a fi. La douăzeci și cinci minus zero punct unu, înglobezi viitorul în ochii azurii ai pietrei cu patru cercuri și jumătate mai mari. Totul e, în continuare, limpede și senin. Privești spre Sfert cu proiecții solitare, dar unanim acceptate. Ești o piatră întreagă, pentru că fiecare piatră din clan e la locul ei.

Însă la douăzeci și cinci minus zero punct douăzeci și șase, arcul se oprește.

Piatra cu patru cercuri și jumătate mai mari se sfărâmă, iar unitatea clanului din diagrama Venn zguduie pietrele până la temelii.
Nimic nu mai e la fel. Cu o piatră în minus, clopotele de sticlă se sparg peste pietrele care se află sub ele, iar fiecare piatră e aruncată pe o axă verticală a sa. Fiecare piatră din cerc, e-n liberă cădere de pe axa proprie, iar spațiul comun din diagramă e irecuperabil. Imposibil de restabilit.

Sfertul nu mai contează acum, căci sângele din pietre s-a oprit la douăzeci și nouă de cercuri punct trei virgulă douăzeci. Ce sens mai are acum celebrarea împietririi în timp? Sfertul aduce cu el doar rămășița unei ultime întregiri de clan. Momentul dinainte să plouă cu pietre legate prin sânge, fiecare aflată  în cădere liberă spre propriul abis.

Douăzeci și cinci.

Pietrele plămăduitoare își lasă, resemnate, greutatea în Gol, pentru a-și accelera viteza căderii, în timp ce pulberea de piatră sfărâmată planează deasupra sufletelor lor care țin capetele plecate. Pentru ele, piatra-sfert e doar o nebuloasă care aparține unui clopot de sticlă distinct și care, după ani de absență, își lărgește sfera de confort astfel încât să îi aducă spre centru. Însă e prea târziu acum. Iar piatra-sfert știe asta. A pierdut cercuri întregi într-o sferă mult prea îngustă, în care era loc doar pentru o singură piatră, în timp ce toate celelalte pietre din clan așteptau ca ea să își extindă periferiile, măcar cu câteva cercuri în plus, până când au ajuns să o mai aștepte doar în diagramă.
Și le extinde, acum, pentru că piatra superioară ei a fost plasată, împotriva-i, într-o cădere înversă față de cea a pietrelor rămase îm clan.

Piatra cu patru cercuri și jumătate mai mari este într-o cădere de jos în sus.

Iar ca să poți ajunge la polul acela al axei, trebuie, mai întâi, să te transfigurezi în pulbere.
Când sfertul e aici, călătoria de jos în sus a pietrei a progresat într-atât încât ea este, irecuperabil, izolată de clan. Fără piatra de temelie, fiecare membru din clan a intrat într-un proces solitar de spulberare interioară.

Pentru piatra-sfert, douăzeci și cinci înseamnă depietrificare de clan – niște pietre în căderi libere, care așteaptă să devină pulbere, fiecare în propriul cerc.