Anatomia unei absențe. Despre obiecte pierdute

Mi se întâmplă, atunci când pierd un anume obiect, față de care nu credeam să simt vreo afecțiune aparte, să fiu bântuită de un sentiment obsesiv de gol. Un gol la fel de amplu precum cel provocat de absența cuiva, când derulez iar și iar secvențe pe care tot încerc să le îmbin, de parcă viața mea ar depinde de acest puzzle filmic, ce nu mai poate fi reîntregit niciodată. Și asta pentru că „ce e pierdut, rămâne pe vecie pierdut”. Nu pot atinge cu precizie momentul în care psihicul meu a absorbit această idee, însă de câte ori pierd ceva, replica revine în gând și mă bântuie.

„What is lost is lost forever”, șoptește cartea uitată pe tejgheaua unei cafenele din aeroport, căștile care mi-au scăpat din buzunar, la 7.15 a.m, când coboram scările ca un uragan ca să nu plece taxiulul fără mine, caietul în care scriam o poveste despre un copil orfan care ajunge în diverse triburi pe care le situa în Africa, deși acum știu că ele și-ar găsi, mai degrabă, locul prin Papua Noua Guinee, unul din cerceii care semăna cu un os alb, ascuțit, și pe care am dat un euro jumate într-un magazin de chilipiruri de pe străzile conexe cu La Rambla, maieul albastru-cerneală pe care l-am cumpărat din Plato’s Closet și în care mi-am făcut un selfie cu muschetarele mele din vara lui 2012, „Dragostea nu moare” a lui Maitreyi, pe care am împrumutat-o Albei-ca-Zăpada de atâția ani încât mi-e jenă să îi spun să o returneze, jocul de Monopoly pe care nu am mai insistat să îl recuperez de la o anume Ea, deși i-am cumpărat unul identic, Mp4-ul pe care l-am primit cadou la 15/6 ani, însă pentru care am pus jumătate din bani și care mi-a picat din buzunar când testam roller-coaster-ul la care lucram, playlistul din noul player, care s-a șters că n-am avut răbdare să las să își facă toate update-urile, agenda simplă, primită de la Una, în care reușisem să fac niște analogii între universul unui depresiv și timpurile sacru și profan ale lui Eliade și pe care am uitat-o în bancă, fără ca tipul care a găsit-o să mi-o mai returneze.

De câte ori mă confrunt cu astfel de absențe, îmi amintesc de o secvență din „Wristcutters: a love story”: două personaje dintr-un univers al sinucișilor merg cu mașina, iar cel de pe locul din dreapta scapă ceva sub canapea. Se chinuie să caute obiectul, pe care nu mi-l mai amintesc, însă persoana de la volan îi spune că e inutil, pentru că orice obiect ajunge acolo, e pe vecie irecuperabil.

Cumva, am avut impresia că înțeleg fenomenologia absenței după două cursuri pe psihanaliză, însă saltul de la asumarea teoriei la aplicarea ei pe analiza propriului sine a durat ceva mai mult. Am descoperit, la acel curs, că este vorba despre ceea ce se cheamă„le revenant”, ceva după care subconștientul tânjește și, totuși, nu poate indica cu precizie după CE ANUME tânjește, însă care continuă să revină iar și iar și iar. Este un „ceva” familiar, dar pe care nu ni-l putem aminti, așa că trăim cu nostalgia sentimentului de familiaritate pentru acel „ceva uitat” (almost already forgotten).

Când pierd un obiect, pierd, de fapt, o piesă din puzzle-ul sinelul, fără de care imaginea de ansamblu nu mai e la fel. Însă nu pot indica, cu exactitate, ce nu mai este la fel ( la fel cu ce? cum era înainte? cum devine după?). Este pur și simplu diferit. 1Q84 kind of different.

***

Timp de un an, am fost bântuită de amintirea unei cărți pe care am uitat-o în aeroport, pe tejgheaua unei cafenele de unde mi-au luat o apă plată. Îmi amintesc și acum cum am urcat în avion cu senzația cu îmi lipsește ceva, astfel că tot verificasem dacă am banii, telefonul, încărcătorul, pașaportul. Aparent, aveam totul. Însă senzația continua să mă bântuie. Și am conștientizat ce îmi lipsea abia după vreo jumătate de zbor, când Drada decisese că vrea să asculte muzică, iar eu să citesc.

Înițial, m-am gândit că poate băgasem romanul în bagajul de mână și tot încercam să vizualizez momentul, pentru că mă simțeam deposedată de o parte din mine. Bizar e că nici nu îmi plăcea exagerat de mult cartea, la momentul respectiv.

Când am aterizat, am deschis bagajul și am căutat-o. Nu era acolo. Mă gândeam că poate am scăpat-o în avion, sub scaun. „What is lost is lost forever”, am început să aud. După vreo două zile, însă, am vizualizat tot momentul: cum am pus cartea pe tejghea să scot banii din portofel, cum am plătit, am luat bonul și apa și l-am abandonat pe Castaneda pe tejgheaua aia nenorocită.

Timp de un an, mi-a tot revenit în minte cartea lui, deși nu o calificam drept una care să mă fi mistuit lăuntric, din cât apucasem să citesc. M-aș fi așteptat, mai degrabă, să fi tânjit după „Viața lui Pi” cu însemnări, pe care i-o dăruisem Lui. But it totally slipped my mind.Nu și „Învățăturile lui Don Juan”.

Ca o umbră, mă mai urmărea și statusul de pe Goodreads, care îmi amintește constant câte cărți am abandonat înainte de final. Și, ca o persoană a cărei absențe invocă multe, o invocam în discuții, de parcă ar fi fost cineva drag care a dispărut din spectrul meu vizual mult prea repede.

Așa că, la un an după tragedie, parcă mi-am auzit sinele cum vrea să se re-refugieze în cartea aia nenorocită, care devenise un fel de „home”, concept care și el, în cursul respectiv de psihanaliză, căpătase semnificația de element/persoană/obiect/etc. care te aruncă într-un spațiu în care sinele se simte total protejat, ca într-un uter simbolic. Așa că am decis să caut refugiu în romanul lui Castaneda.

În perioada în care am terminat de parcurs romanul, profesorul de la un curs pe manipulare ne-a vorbit despre „puterea subconștientului”, idee care mi-a evocat exact „amintirea” momentului în care am abandonat cartea în aeroport:

„Subconștientul e capabil să înregistreze ceea ce noi, cu ochii, avem impresia că nu vedem. Dacă intru în sală fără să știu ce este pe peretele din spatele meu și nu-l privesc deloc, cu puțin antrenament, mai târziu voi putea vizualiza toate detaliile de pe peretele la care nu mi-am aruncat nicio privire”, a spus el.

În cazul acesta, ideea de nostalgie provocată de absența a unui „ceva” pe care nu îl putem defini, ar putea fi plauzibilă. Subconștientul meu tânjea după ceva „almost already forgotten”. Când am pierdut romanul acela, am pierdut, de fapt, un moment de completă detașare în care încercam să nu râd zgomotos în metrou, când devenisem părtașă la prima experiență a autorului cu substanța halucinogenă numită peyote, am pierdut frame-ul în care un anume El îmi povestea, în conversații telefonice nocturne și neîntrerupte, teoriile sale inspirate de filozofia lui Castaneda, pierdusem momentul acela de maximă sinceritate a sinelui care se coboară în pagină și pășește în lumea de dincolo de ea. Nu era pierderea unui obiect. Era pierderea unei piese din puzzle-ul propriului sine. Așa că am avut nevoie de „closure” – un roman cu copertă identică și pe care să-l închei, ca să îmi păcălesc subconștientul că a regăsit „ceva-ul” după care tânjea.

***

La un an și puțin după pierderea romanului, am pierdut o pereche de căști. Niște căști banale, de altfel. Negre și discrete. Însă, în banalitatea lor, căștile alea deveniseră un fel de prelungire a mea, un scut protector.

A fost singura mea relație stabilă și de durată cu o pereche de căști. În general, porcăriile pe care mi le luam de la metrou țineau o săptămână, maximum două, așa că nu aveam timp să mă atașez de ele. Nu aveau o poveste. Erau doar niște …căști. Din vară, însă, căștile astea, deveniseră CĂȘTILE. Absența lor am simțit-o de când am urcat în taxi.

Pot vizualiza inclusiv momentul în care le-am scos din buzunar, în timp ce coboram scările și încercam să verific pe telefon dacă a ajuns mașina în fața blocului. Am sperat, totuși, cum am sperat și cu romanul, că vor fi undeva, așteptându-mă. În pat, pe holul de la intrare. Mi-am imaginat chiar și cum s-ar prins în ușa de la intrare și cum nu le-a luat nimeni, pentru că sunt pe jumătate în casă. De ieri, absența lor mă bântuie. Absența lor m-a făcut să reflectez la toate absențele obiectelor care mi-au lăsat un gol, de parcă puzzle-ului subconștientului i-ar mai fi căzut câte o piesă.

Nu pot vizualiza, cu precizie, detaliile momentelor în care am întâlnit persoane dragi mie. Însă pot derula, cu claritate secvențele legate de anumite obiecte, cum ar fi Căștile.

Era cam 10 fără dimineața, final de lună iulie, și Penny se uita la mine și aștepta să mă trezesc. „Ro-ro, tu nu te mai trezești? Ai un autocar de prins la 12.00”, mi-a zis ea. Am sărit din pat ca arsă, buimacă de somn, pentru că aproape că făcusem noapte albă, după ce nu o văzusem pe Penny aproape un an. Mă bucuram, însă, că îmi făcusem bagajul de seara.

Așa că am tras pe mine o pereche de blugi cu talie înaltă, tăiați în genunchi, mi-am pus un maieu de culoarea cernelii, mi-am dat cu tuș și cu rimel, mi-am împletit părul în două codițe, am verificat dacă am toate actele și banii și am chemat un taxi.

La ora 12.00, trebuia să mă prezint în parcare la Ateneu, să plec în Praga, însă înainte de asta trebuia să trec pe la un mall să îmi ridic camera foto pe care o comandasem special pentru vacanță, bateria portabilă și să îmi cumpăr o pereche de căști. Am ajuns acolo, cu o migrenă-in-progress, cauzată de lipsa de cafea, și hotărâtă să nu fac autocarul să mă înjure aștepte. Am cumpărat căștile fără să îmi pese prea tare, mergând mai mult pe recomandarea tipului din magazin, care se amuza teribil că târăsc geamantanul cu mine ca un zombie într-un univers postapocaliptic al electrocasnicelor. Oricum, mă gândeam că acele căști vor fi doar o aventură de vacanță și mă rugam la divinitate să nu cumva să mă lase la nevoie.

Însă eu și ele am devenit repede prietene. Mi-au suportat cu căldură obsesia pe care am făcut-o pentru „Lost stars”, care a curs aproape continuu pe fir, pe toată durata plimbărilor mele imaginare cu Kafka prin lumea care i-a fost castelul. Mi-au suportat, cu amuzament, obsesia aproape patologică de a „răsfoi” toate albumele Coldplay în căutarea unei melodii din care îmi răsunau în cap doar trei secunde. Au înțeles, mai târziu, implicațiile a ceea ce „BLURRYFACE” răsfrângea asupra mea și „fețele” pe care le maschează, cu grație. Căștile au înțeles. Căștile erau acolo, gata de a mă scoate din letargie, de a mă lăsa să mă afund între demoni, de a mă face să mă simt invizibilă, când jonglez prin marea de oameni-gri din pasaj de la Unirii, la ore de vârf.

Căștile acelea au ajuns pierdute.

„What is lost is lost forever”, îmi șoptește Lizzy Bennet într-o cască ureche (deși ceea ce i-a spus ea lui Darcy e „My good opinion once lost is lost forever”).

***

Cu secole în urmă, parcă, Una remarcase: „E bizar că te atașezi așa mult de lucruri, pe când de oameni nu”. Remarca ei venea în contextul în care avusese, pentru niște secvențe mai lungi, ocazia să mă vadă în habitatul meu natural, în care vorbeam cu obiectele (cel mai elocvent exemplu Kindle-ul meu „Kiddo”, pe care toți apropiații îl știu pe numele mic).

Însă nu erau doar lucruri la mijloc. Ci și melodii, melodii pe care nu am fost capabilă să le șterg din playlist ani la rând, pentru că ideea îmi lăsa un gol mai mare decât absența persoanelor sau momentelor cu care le asociam. Așa că, ani buni, am ținut în playlist melodii cărora le-am dat de fiecare dată skip, însă cărora nu le puteam da „delete”, pentru că aș mai fi smuls o piesă din puzzle-ul propriului Eu. Însă au fost două momente distincte în care sub scaunul mașinii din „Wristcutters…” au picat nu una, ci o plenitudine de lucruri-cauzatoare-de-sentiment-de-absență.

Când aveam 15/6 ani, mi-am dorit un Mp4. Am strâns o parte din sumă, din banii de buzunar pe care mi-i dădeau ai mei la școală, urmând ca restul de bani să fie cadoul lor pentru ziua mea de naștere. Era un Mp4 cu memorie de 1Gb, de la o firmă de care nu auzisem înainte să îl cumpăr, care avea ecran color și îmi permitea să îmi fac foldere. Acel obiect magic a fost, pentru eu-cea-adolescentă, mai bun decât orice psiholog care m-ar fi putut diagnostica, la momentul acela, drept „depresivă cu tendințe”. Obiectul ăla magic m-a lăsat să mă refugiez în note și instrumente muzicale, ca să le dau demonilor o ocupație, mi-a oferit pelerina invizibilității când mi se părea că ai mei mă bat la cap (când ei, de fapt, mă lăsau să fac pe adolescenta), a reușit să mă facă să nu mai urăsc drumul cu troleul până la liceu, la 6 și ceva dimineața. Obiectul ăla mi-a ținut moralul ridicat când număram zilele până dau BAC-ul și intru la facultate, pulsându-mi optimism printre straturile prea dense de ceață, prin care reușea să străbată doar melodia „When I`m gone” de la Simple Plan. Obiectul ăla m-a însoțit în prima călătorie peste ocean, în prima experiență dubi(danger)oasă cu Greyhound-ul din Chicago până-n Sandusky OH. Și a rămas cu mine până într-o zi din vara lui 2012.

Într-o dimineață, telefonul fix din camera de cămin m-a trezit din somn. Era team leader-ul meu, Nate. „Roxi, what the hell are you doing?! You`re late again”, l-am auzit mârâind la mine, în timp ce eu încă nu conștientizam că IAR am întârziat o oră și ceva la muncă. Și asta din cauză că Penny nu îmi dăduse voie să am mai mult de două alarme de trezire, în condițiile în care, de când mă știu, am nevoie de cel puțin cinci ori mai multe alarme, să pot să mă dau jos din pat.

M-am spălat pe față și pe dinți, mi-am dat cu tuș, mi-am făcut două codițe, mi-am tras pantalonii gri-șobolan de cercetaș pe mine, mi-am pus tricoul roșu, ecusonul și hanoracul cărămiziu, semn distinctiv al crew-ului de la Maverick și am plecat la muncă, mulțumind, încă o dată, divinității, că stăteam la căminele din parc și nu la cele unde aș fi depins de autobuzul școlar tipic american care m-ar fi adus la muncă. În dimineața aia, intram la șapte și jumătate, însă eu am ajuns pe la 9 fără 10, fix când se făcea test-ride-ul și înainte să lăsăm turiștii să vină la noi.

Urc pe platformă, îmi salut buimacă colegii, bag Mp4-ul în buzunarul de la hanorac și mă pregătesc să îndrug niște scuze ispășite lui Nate, când el mă întreabă dacă am chef să testez ride-ul.

„La naiba! Am tras lozul cel mare”, mă gândesc, în timp ce mă așez în ultimul rând – stânga, locul meu preferat. A testa Maverick dimineața e cel mai mișto mod de a începe ziua, mai mișto chiar și decât mirosul de cafea care inundă camera dimineața, când mă duc la ai mei și mama îmi dă trezirea. Oficial, momentul intra pentru mine în topul celor mai inedite moduri de a te pedepsi cineva când faci ceva nasol. Însă pentru că nu degeaba cred în karma, după 2.30 minute de trezire la 110km/h, am ajuns la concluzia că instrasem, totodată, și în topul celor mai idioate lucruri făcute de un angajat într-un parc de distracții: am pierdut un obiect în timp ce mă dădeam în propriului ride, pentru care predicam zilnic la microfon reguli precum: NU țineți nimic în buzunare! LĂSAȚI telefoanele și alte obiecte de valoare, în spațiile speciale de depozitare. Există RISCUL să pierdeți ce aveți asupra dumneavoastră.

„What is lost is lost forever”, am auzit subconștientul șoptind. Și am ajuns, în mod paradoxal, să îmi caut propriul Mp4 în locuri în care bântuiam după obiectele scăpate de turiști, sub privirile amuzate ale colegilor mei.

După multe momente de reflecție, am ajuns să cred că a fost înghițit de lacul artificial deasupra căruia trenurile execută câteva loop-uri, un lac la fel de încăpător și de prietenos precum unversul în care ajung obiectele scăpate sub canapeaua din dreapta, de personajul din „Wristcutters”.

Am ajuns, astfel, să pierd nu doar pe combatantul negurei din adolescența mea, ci și acele frame-uri în care oamenii fuseseră capturați, în playlistul meu, prin asocierea lor cu anumite melodii, versuri, sunete, instrumente muzicale.

„Cause somebody stole my car radio and now I just sit in silence”.