V-am uitat, mă, v-am uitat! #houseofmemories

V-am uitat, mă, v-am uitat! La aproape trei luni, noi aproape că v-am uitat… și nu vorbesc de cei care vă știau, căci pentru ei, nu veți dispărea niciodată. Nu vorbesc nici de ăia de au fost pedepsiți pentru că au fost întruchiparea unei înrădăcinate atitudini românești de „nu mi se poate întâmpla mie!”. Pentru că nu știu dacă nu cumva ăia nu vă uită pentru că le pare lor rău că s-au crezut zei și nu își deplâng, de fapt, gloria de odinioară și nisipurile mișcătoare în care se zbat acum. Vorbesc de noi, marea aia de oameni care, în urmă cu aproape trei luni, am urlat, am plâns, am ținut doliu, de parcă v-am fi cunoscut. Vorbesc despre noi, ăia care aproape că am avut pe cineva care a plecat, care știu pe cineva care a avut pe cineva care a plecat.

Noi, ignoranții de noi, v-am uitat… La fix trei luni de când ați plecat, noi plănuim să ne adunăm tot la Unirii, însă nu să vă mai strigăm pe voi, nici să strigăm pentru voi, ci să îl strigăm pe Cristi. Pe acel Cristi care este la fel de absent din vizorul nostru… Pentru că noi, românii, suntem atrași, mai degrabă, de „O scrisoare pierdută”, decât de „Năpasta”. Pentru că „facem haz de necaz” și încercăm să trecem, de fiecare dată, prin viață, râzând. Cum era vorba aia? „Să fie bine, ca să nu fie rău”, nu?

Așa că, noi am uitat că acum trei luni țineam doliu. Am uitat că ne urla interiorul și că am fi sâșiat tot din jur, să vă tragem, cumva, înapoi, spre lumea asta a noastră. Am uitat că am avut o voce atât de puternică încât am strigat „Capul lui Moțoc vrem”, asfel că l-am și primit. Am uitat și că ne-am bucurat când ni s-au dat drept jertfe niște așa-ziși țapi ispășitori.

Am uitat că am stat toți, în liniște, cu capetele plecate, în locul în care ați fost văzuți ultima oară, și ne-am promis nouă, v-am promis vouă, în lumina candelelor roșii, că vom face în așa fel încât să nu vă uităm niciodată.

Însă noi, românii, am uitat, atunci când v-am promis, că suntem un popor amnezic și că avem atenția puțin mai dezvoltată decât a unui cățeluș. Așa că, atunci când ni se aruncă un băț, așteptăm doar să dea cineva semnalul „Aport!” și fugim într-acolo, fără să ne mai gândim ce făceam cu 30 de secunde înainte. Sau cu trei luni.

V-am uitat, mă, aproape că v-am uitat! Am uitat că și voi erați ca noi, că erați oameni. Oameni făcuți din carne și oase. Am uitat că ați existat cu adevărat, că luați metroul, ca restul, că mergeați la muncă, la facultate, că iubeați fotografia, muzica, oamenii. Am uitat realitatea și tot ce ne-a rămas din voi e o imagine „colectivă”. V-am redus amintirea doar la statutul de tragedie, niște cuvinte cheie pe motoarele de căutare: „dosarul Colectiv”, „drama din Colectiv”, „tragedia din Colectiv”, „bilanț Colectiv”, „raport Colectiv” ș.a.m.d. V-am redus, mă, la un raport INSEMEX, la un documentar Discovery, la o galerie de fotografii, la 9,550,000 rezultate listate pe Google.

Am uitat tot ce a fost, probabil, mai frumos la voi. Că erați oameni care, la rândul lor, poate că se amuzau și poate că ar fi vrut și ei să îl strige pe Cristi. Că erați tineri și plini de viață. Că iubeați muzica live, muzica bună, iar asta nu arată decât că erați oameni faini. Cel puțin din punctul meu de vedere, un om care iubește muzica bună, este un om complex, un om care simte, care trăiește, care se zbate să nu uite.

V-am uitat, astfel că parcă acum ne e dor să dansăm. Parcă ne e dor să se redeschidă ultimul club în care am călcat în noaptea în care voi erați în agonie. Și chiar și așa, am redevenit într-atât de amnezici că nici acum nu prea verificăm cât de safe sunt locurile în care ajungem. Că tot în locuri cu care rezonăm ne ducem, fără să ne pese cât de nasol sau de nesigur e acolo.

V-am uitat, pentru că avem prieteni care să ne amintească de faptul că încă existăm. Pentru că avem responsabilități. Pentru că suntem nepăsători. Sau pentru că ne dorim cu ardoare să uităm. Poate că suntem ca bețivul din „Micul prinț”: uităm, căci ne este rușine că facem asta.

Why are you drinking? – the little prince asked.
– In order to forget – replied the drunkard.
– To forget what? – inquired the little prince, who was already feeling sorry for him.
– To forget that I am ashamed – the drunkard confessed, hanging his head.
– Ashamed of what? – asked the little prince who wanted to help him.
– Ashamed of drinking! – concluded the drunkard, withdrawing into total silence.

Îmi spunea un prieten ieri, într-o discuție, că nu pot lăsa să mă afecteze totul. Că nu pot înceta să trăiesc, doar pentru că eu dau 5 lei pe o prostie, în timp ce un bătrân își ia, de banii ăia, pâine care să îi ajungă toată săptămâna. Și are dreptate. Nu pot. Nici nu am cum. Însă continui să mă întristez. La fel cum mă întristez de câte ori sunt prea fericită sau când aud o melodie bună, când văd un film ca „Youth” și mă gândesc „dar oare vreunuia dintre ei i-ar fi plăcut?” La fel cum m-am întristat, în timp ce mă jucam cu cei doi M. într-o piscină cu 100.000 de bile și m-am trezit narându-mi: „Ei nu vor mai simți asta niciodată.”

Nu v-am cunoscut, mă, dar știți ce? Uneori mă gândesc că voi ne vedeți. Că voi continuați să ne vedeți, chiar și pe noi, ăia, de se gândesc la niște oameni total străini lor, și că veți continua să ne vedeți, atâta timp cât nu vă uităm. Că poate vă veți bucura, prin noi, de muzică, de piscine cu bile, de ceaiuri, de cărți, de zăpadă, de primăvară, de tot ce vă plăcea vouă.

Că sunteți prezenți și că, dacă ascult cu atenție, în notele muzicale, o să vă aud râzând, așa cum Aviatorul avea să râdă ori de câte ori și-a îndreptat privirea spre stele, înecându-și doliul intern în deziluzia că Micul prinț e în una dintre ele și este cu adevărat fericit.

In one of the stars I shall be living. In one of them I shall be laughing. And so it will be as if all the stars will be laughing when you look at the sky at night..You, only you, will have stars that can laugh! And when your sorrow is comforted (time soothes all sorrows) you will be content that you have known me… You will always be my friend. You will want to laugh with me. And you will sometimes open your window, so, for that pleasure… It will be as if, in place of the stars, I had given you a great number of little bells that knew how to laugh.

Am auzit în „Youth” (2015) o replică despre uitare, care m-a pus pe gânduri. În final, timpul ne șterge amintirile un creion cu o gumă uriașă, care se plimbă peste o coală cu idei scrijelite în creion. În final, indiferent de cât de bun, de rău, de frumos, de urât, de reușit, de stângaci, de evident, de criptic este mesajul, guma se va plimba, în mod egal, peste toate cele trecute pe coală. Așa că, nu vreau să vă uit, deocamdată, deși o fac. Pentru uitare, are Timpul în așteptare o eternitate. 

Fred Ballinger: I’m wondering what happens to your memory over time. I can’t remember my family. I don’t remember their faces or how they talked. Last night I was watching Lena while she was asleep. And I was thinking about all the thousands of little things that I done for her as her father. And I done them deliberately so that she would remember them. When she grows up. But in time. She won’t remember a single thing.

Și dacă fetița din „The little prince” (2015) l-ar auzi pe Fred, probabil i-ar spune că nu mai vrea să crească. Iar Aviatorul i-ar răspunde, senin: ”Growing up is not the problem, forgetting is”.