Empatie – pe hârtie?!

Astăzi am dat peste topul celor mai căutate cuvinte pe Dex Online. Ceea ce m-a surprins a fost să văd că, pentru al doilea an consecutiv, al doilea cel mai căutat cuvânt a fost “empatie”, de 70.000 de ori în 2015 şi de 96.000 de ori în 2014.

Astfel, am ajuns să mă întreb, încă o dată, când vom ieşi din domeniul teoriei şi ne vom redirecţiona spre aplicarea ei.

Am intrat pe Dexonline, să văd cam ce ar trebui să înţeleagă cunoscătorii de limba română din această noţiune. Definiţiile găsite acolo mi-au lăsat câteva întrebări.

1. 2009 – Formă de intuire a realității prin identificare afectivă. Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc.
2. 2000 – (psih.) identificare, prin trăire, cu alte persoane, cu eroii cărților etc.; interpretare a eului altora după propriul eu. ◊ transpunere simpatetică în obiectele exterioare.
3. 1993-2009 – Intuiție simpatetică, identificare afectivă, transpunere. În psihologie, desemnează un proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) constând în identificarea subiectului cu obiectul cunoașterii (îndeosebi o persoană) și în proiectarea stărilor proprii asupra acesteia din urmă, subiectul trăind în sine viața altuia. În estetică, se aplică unui proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) de raportare la obiectul artistic. A cunoscut o largă circulație în estetica romantismului (Novalis, R.H. Lotze, Th. Lipps).

Dincolo de limbajul de lemn-ish, “empatia” este definită ca un “ceva” care nu ţine de viaţa noastră de zi cu zi, de interacţiunea cu fiinţele umane, ci mai degrabă o transpunere în pielea personajelor din filme, cărţi etc. (1,2) sau în obiecte (2). În ceea ce priveşte sentimentul de empatie faţă de ceilalţi, ne lovim din nou de definiţii care oferă puţine informaţii în multe cuvinte. “Subiectul trăieşte în sine viaţa altuia”. Nu este aceasta o formă de escapism?!

Pentru mine, sentimentul de empatie duce, mai degrabă la apropiere. Te face să suferi alături de celălalt, fiinţă umană materială, palpabilă, animată, nu produsul imaginaţiei cuiva. Te face să simţi durerea celuilalt ca şi cum e a ta, să devorezi bucuria celuilalt fără nicio urmă de egoism, de sarcasm sau preocupare pentru sine. Te vindecă de o atitudine individualistă. Te face să vrei ca şi cei din jurul tău să beneficieze de fiecare drept pe care îl ai şi tu, fără să se teamă pentru vieţile lor, fără să fie discriminaţi din cauza credinţei, orientării sexuale, genului, culorii pielii, grupului rasial, etc. etc. Te face să te enervezi şi să simţi o frustrare fără margini că lor nu li se garantează aceleaşi drepturi, că nu au parte de acelaşi tratament, că li se aruncă altfel de priviri.

Ori de câte ori mă gândesc la ideea de empatie, se întâmplă să îmi vină în minte ceva ce am citit într-un articol publicat în Decât o Revistă (DoR) #21, ediţia de toamnă, care m-a trecut prin diverse probe, menite să mă înveţe câte ceva despre acest misterios concept, ce a generat atâtea căutări în Dex Online, în ultimii doi ani.

Empatia este procesul prin care ajungi să trăieşti emoţia pe care o observi la altcineva. Ca să fie empatie, trebuie să bifezi trei condiţii: să trăieşti o emoţie, să fie aceeaşi emoţie pe care ai observat-o la celălalt şi să fii conştient că o trăieşti fiindcă ai observat-o.
Dacă doar înţelegi, sau presupui, ce simte celălalt, înseamnă că te foloseşti de o abilitate esenţială funcţionării ca fiinţe sociale: teoria minţii.
Dacă trăieşti o emoţie, dar alta decât cea observată – de exemplu, dacă ţi-e milă de cineva care suferă -, e compasiune, scrie unul dintre editorii fondatori DoR, Lavinia Gliga, în Cu empatia la psiholog.

Viaţa ne-a trecut printr-o probă de empatie pe care aş fi preferat să o fi observat într-un alt context în societatea noastră: Colectiv. Am realizat că suntem, poate, zeci de mii care gândim, simţim şi reacţionăm la fel. Care empatizăm la fel. Ca să citez o ilustraţie de George Roşu, apărută pe coperta DoR #22, Adevăr/Provocare, am descoperit că “Suntem mai singuri dar mai mulţi”.

În noaptea aia, o parte din interiorul multora dintre noi s-a dus. Ne-am condus sufletele pe ultimul drum, alături de alţi necunoscuţi, pe care nu i-am mai simţit străini.

Din nefericire, cu fiecare alt 30 al lunii care trece, emoţia se diminuează. În cel mai bun caz, mai rămâne compasiunea, pentru o vreme

Şi, îngropaţi în trivialul fiecărei zi, ridicăm în jurul nostru ziduri, tragem peste ochi cortine opace, să nu cumva sentimentele să ne fie scurtcircuitate de omul străzii care doarme pe o bancă la -10 grade şi, faţă de care am putea măcar să simţim compasiune şi să-i luăm un ceai cald, faţă de prietenul acela despre care ştim că e posibil să fie ceva în neregulă cu el, faţă de doamna care ne pune produsele în plasă, la MegaImage, faţă de bătrânul cu sacoşe prea grele, pe care le tot cară în tramvai. Cine sunt ei? Cum trăiesc ei? Ce simt ei?

În toate aceste zile, că eşti în maşină, că eşti la supermarket, la finalul unei zile stresante, eşti însoţit de gânduri, de cele mai multe ori de un egoism feroce: despre problemele tale, despre salariul tău, despre următoarea promovare şi despre cât de crudă e lumea că nu ţi le aşterne la picioare. Nu ia mult să devii sclavul acestor gânduri şi să ajungi, inconştient, să te consideri buricul pământului – ceilalţi şoferi şi băbăţa din faţa ta de la coadă şi gălăgioşii din sala de cinema nu sunt doar nişte fiinţe inferioare, ci, mai grav, sunt fiinţe inferioare care nu-ţi permit să trăieşti aşa cum vrei şi cum meriţi. Cum ar fi dacă ai putea să te opreşti în astfel de momente şi să te gândeşti ce i-a adus şi pe ceilalţi aici. […] Empatia, a vedea şi a simţi lumea aşa cum o simt ceilalţi e o acţiune. Nu trebuie să fii empatic pentru că e nobil să te încarci cu problemele lumii. Empatia apare ca o formă de protest împotriva egoului, a realităţii că an de an devenim tot mai absorbiţi de propriile posesiuni şi titluri şi teorii despre viaţă, până în punctul în care uităm că suntem, cu toţii în aceeaşi apă, editor DoR, Cristian Lupşa.

De curând am realizat că una dintre profesoarele de la Jurnalism, care ţine un opţional despre Presă, societate civilă şi democraţie, a încercat să ne ofere, tot semestrul, diverse probe de empatie. De la prezentarea activităţii a mai multe ONG-uri, care lucrează cu oameni care au nevoie de empatia noastră, la încercarea de a ne determina să facem voluntariat în maternităţi/azile de bătrâni etc. şi până la reminder-ul săptămânal “Citiţi Micul Prinţ!”

Şi ştiţi ce?! Avea dreptate profa’: Citiţi Micul Prinţ!

And now here is my secret, a very simple secret: It is only with the heart that one can see rightly; what is essential is invisible to the eye.