Mulți seniori ne privesc cu ochi critici, pentru că ei (NE) știu mai bine. Știu ei, în mod cert, că suntem o generație de “dereglați”. Degenerații ăia de or să ducă țara la ruină! Suntem ăia de bem prea mult, petrecem prea mult, înjurăm prea mult, citim prea puțin. Generația aia care, în loc de creier, posedă o diplomă – o simplă formă fără fond. Generația aia care ascultă imnuri închinate Satanei și care iese să petreacă de sărbătoarea tuturor morților, ca niște eretici! Generația aia care, în loc să stea în casă și să facă altar Sfântului Televizor cu emisiuni pseudo-serioase, cu variațiuni cancanistice, ies “să se destrăbăleze” în cluburi. Generația aia de care se va alege praful! Generația pierdută.
Ce nu știu ei, însă, e că tocmai noi, cei din generația asta, suntem cei care își revarsă empatia, râuri-râuri, așa cum putem, atât cum putem, care emitem tot felul de urlete prea surde pentru a străbate zidurile cu priviri scrutătoare ale seniorilor noștri. Ce nu știu este că, în timp ce ei își frâng pseudo-compasiunea în fața micilor ecrane, generația asta de degenerați urlă. Degenerații ăștia plâng pentru niște necunoscuți. Își manifestă empatia, pentru că suntem toți la fel – niște tineri ce nu vor decât ca, din când în când, să fie alături de prieteni, într-un cadru ce aduce la un loc oameni cu aceleași preferințe, aceleași înclinații.
Și câte nu știu ei?!
Ei nu știu oroarea colectivă care te cuprinde, la ore târzii, când afli de pe agențiile de presă că undeva, la nici cincisprezece minute de locul unde te afli, niște tineri sunt în agonie… când vocea lăuntrică se întreabă “De ce?!” și îți răspunde, ca un ecou, că ceea ce făceau ei, ce căutau ei, nu e cu nimic diferit de ceea ce făceai tu până în momentul în care mâna ți-a încremenit pe telefonul cel dătător de vești rele. Și vestea se răspândește cu rapiditate.
Ce nu știu ei e că tinerii ăștia corupți moral și iresponsabili sunt izbiți, brusc, de un amalgam de trăiri și de întrebări, că urletele lor lăuntrice ar vrea să fie mai sonore decât melodia care se aude în momentul acela în locul în care se află. Și în timp ce ei, risipiți prin toate colțurile Bucureștiului, nu știu ce să facă mai întâi – să își anunțe părinții și apropiații că se aflau în altă parte decât locul tragediei?! să afle care dintre prietenii lor au fost acolo?! dacă au fost acolo?! dacă sunt ok?! să se roage ca un număr cât mai mic de persoane să aibă parte de un destin fatal ?! – chipurile impasibile stau și privesc pasiv din fața micilor lor ecrane, emițând tot felul de păreri la care poate că și Dumnezeul lor ar fi revoltat dacă le-ar auzi.
Ce nu știu ei este că, atunci când telefonul unuia sună, e posibil ca de la celălalt capăt al receptorului să vină o veste rea sau o informație improbabilă. Că poate un tovarăș, o cunoștință, un coleg, un vecin, un prieten de pe Facebook a fost acolo. Dar poate, la fel de bine, să fi fost în altă parte.
Ce nu știu ei este cât de mult se pot agăța tinerii ăștia de tonul de apel și cât de mult și-ar dori că acel cineva să le răspundă.
Ei nu știu groaza de a afla dacă cineva mai este sau nu mai este. Nu știu teama care plutește în aerul înțepător de 30 octombrie, când aproape că alergi spre locul fatidic, în timp ce mâna, încremenită pe telefon, continuă să apeleze. Ce nu știu ei este că nici nu mai contează dacă persoanele pe care le caută le erau prieteni apropiați, colegi sau doar cunoștințe, ci că ceea ce contează cu adevărat este ca numărul de victime să fie cât mai redus.
Ceea ce nu știu ei este felul în care mirosul te conduce spre locul tuturor nenorocirilor, că pe măsură ce vezi tot mai multe lumini ale ambulanțelor și echipajelor de poliție, pasul devine tot mai apăsat, iar respirația tot mai neregulată. Nu știu că timpul se oprește în loc, blocat între benzile galbene ale poliției ce izolează perimetrul în care s-a întâmplat tragedia.
Nu știu că în timp ce jurnaliștii tac, în timp ce polițiștii tac, tonul ocupat al liniilor de urgență este tot mai violent. De parcă străpunge timpanul. Că în momentul ăla, tot ce poți face e să repeți iar și iar în gând numele complet persoanelor despre care vrei să afli ceva, ca nu cumva să comiți fatala greșeală de a omite pe cineva. De parcă precizarea numelui respectiv ar putea fi o amuletă care să îi protejeze de pericole. Că în momentul în care auzi vocea femeii de la capătul firului, conștientizezi că “e pe bune!”, iar când ți se spune că una din persoane a mai fost căutată și de alții, simți fiorii reci ai tăcerii. Că în momentul în care apar listele, același sentiment e sporit de o asemănare parțială de nume. Și iarăși tonul ocupat al liniei pentru urgențe. Și iarăși o așteptare întreruptă de o voce de bărbat care te anunță că persoana de pe listă nu e cea căutată de tine.
Nu știu că te gândești dacă să iei sau nu toate spitalele la rând, dacă ar ajuta, oare, pe cineva dacă vei face acest lucru. Că te declari înfrânt și pleci cu apropiații acasă, continuând să încerci să afli ceva despre cei căutați. Nu știu cum degenerații ăștia petrec o noapte albă cu ochii pe transmisiunile live, în speranța că va veni și rândul veștilor bune.
Nu știu că tocmai ei, generația nopților pierdute-n club, începe să se și mobilizeze deja. Că au loc “căutări” pe rețelele de socializare, poate-poate cineva a recunoscut pe X sau Y și are vreo veste. Că ei plănuiesc să ajute cum pot. Și poate că unii par superficiali. Poate că fac evenimente pe Facebook, poate că se ceartă cu părerologii extremiști prin comentarii, poate că își schimbă pozele de profil în negru, pentru că vorbele oricum nu mai au niciun rost. Poate că merg să doneze sânge. Poate că plănuiesc să depună flori.
Nu știu ei, criticii, că tinerii ăștia sunt la fel, simt și gândesc la fel în astfel de momente. Poate că, din egoism, se gândesc că “ar fi putut fi ei” în locul victimelor. Și adevărul te izbește. Ar fi putut să fii tu, oricine ai fi și oriunde te-ai afla! Nu doar niște reprezentanți ai generației de degenerați cu afiliații Sataniste! Tinerii ăștia, atât de criticați, EMPATIZEAZĂ!
Pentru ei, nu cultul religios, aspectul fizic, simpatiile sau antipatiile, preferințele muzicale, orientările celorlați contează! Nu asta e important! Ceea ce contează e că suntem cu toții parte din generația asta (atât de criticată că nu ne ridicăm la așteptările seniorilor) care simte, iubește și trăiește la fel. Că o parte din noi înfruntă/a înfruntat suferințe inimaginabile. Că unii s-au mistuit, iar alții continuă să se zbată. Suntem cu toții oameni – prietenii cuiva, iubiții cuiva, frații/surorile, copiii, nepoții, adversarii, colegii cuiva. Și ne gândim cu toții cum am fi noi, dacă acel cineva ar fi fost victima unei tragedii de acest fel.
Și-n timp ce noi ne mistuim sufletește pentru frații noștri de generație, fie ei persoane cunoscute sau necunoscute nouă, ochi scrutători și guri (vorbe) impregnate cu venin continuă să combată empatia, să blameze cruzimea realității, doar pentru a-și asigura propriul confort mental.
One thought on “Suntem toți la fel?! Cugetări despre empatie.”