Străina cu ochii reci și goi se arătă în fața lui Franco, ca o secvență dintr-un film. Un singur cadru, poziționat acolo din întâmplare, gata să îi dărâme subconștientul tot, în cea de-a 24-a parte dintr-o secundă.
– Te urăsc! Își zise Franco ca pentru el.
În același timp, se simți tras, ca un curent de aer cald, spre Străină. Stăina privea în gol, din adâncul plumbului ce îi înconjura și îngreuna ființa, ca un spațiu claustrant, aducător de distrugere. Nociv.
Franco ar fi vrut să îi atingă părul, însă simțea cum cărămizile se transformau în ruine, la fiecare mișcare pe care o făcea spre ea. Aflată atât de aproape și, totuși, imposibil de atins. Bărbatul își simțea interiorul tot devenit moloz, ca un tribut la amintirea femeii pe care-o iubise și o urâse cu atâta ardoare. Și-ar fi înfășurat degetele creole în jurul gâtului ei alb, mereu împodobit de un simbol al credințelor sale gothice. Ar fi îmbrățișat-o într-atât încât toată iubirea și ura pentru ea i-ar fi intrat Străinei în piele, i-ar fi pătruns sufletul, i-ar fi topit privirea.
Franco privi doar o clipă spre ruinele proprii, din care nu se mai putea ridica. O clipă doar. Și Străina dispăru din nou. La fel ca ultima dată. O pierdu definitiv, îi pierdu privirea de oțel. Se pierdu încă o dată pe sine.
Înecat în ură și frustare, existența lui Franco se zbuciumă din nou. De data asta, impactul era cu atât mai puternic, întrucât se considerase vindecat de Ea. Însă Străina avea darul să apară acolo, ori de câte ori Franco părea a fi reușit să se reclădească din molozul propriului suflet.
De data asta, Franco avea să își dărâme, cumva, din cărămizi. Una, două, trei. Să lase râul roșiatic să izbucnească din el, cu aceeași pasiune și furie cu care Străina îi curgea prin vene.
Fără ea, Franco nu era nimic. Cu ea, Franco fusese un gol continuu, pierdut în abisul Străinei goale, pe altarul căruia se automutila, din necesitatea de a omagia o iubire atât de neagră și de măcinantă ca a lui pentru Ea.
Alta's World 