Povestea unui Ego Dezarmat

Bărbatul privi fotografia cu zâmbete false, în care el și Necunoscuta stăteau, umăr lângă umăr, cu privirile pierdute spre alte universuri și zâmbi cu satisfacție.

– Sper să arzi în Iad! rosti el, zâmbetul ironic dezvăluindu-i dantura perfectă. O privea cu o siguranță ce ar fi putut-o dezarma, chiar și de la distanță.

Deja îi prefigura destinul. Și, deși tânjise cândva după Universul ei, reușise să evadeze și să autodistrugă masca de ignoranță în care trăise cu ea, ani la rând. “Când, oare, a început totul? Și cum de-am reușit să o ucid?!” se întrebă el, părând să pună faptele cap la cap, pentru prima oară.

Mental, bărbatul începu monologul Iadului cu Necunoscuta, ca și cum ar fi fost unicul personaj al unei piese de teatru absurde:

“Într-o zi, m-am trezit și ea mă ștersese definitiv din existența ei solitară. Am privit-o și am văzut în fața ochilor o Necunoscută cu ochii mari și negri – o necunoscută pe care m-am forțat să mă amăgesc că o cunosc. Când, de fapt, nu am făcut decât să fiu o păpușă dedicată complet egoului ei boem, pseudo-distant și în continuă zbatere pentru a fi iubită. A fi iubită împotriva aparentei sale detașări.

Și, lăsându-i spațiu, n-am făcut decât să îi încurajez fățărnicia, să contribui la dezvoltarea egoului ei, în timp ce îmi îngropam toate celelalte cunoștințe, doar pentru a mă putea apropia și pentru a fi adecvat lumii sale distante, bulei sale de aroganță.

Reușise să mă orbească, prin nepăsarea sa dătătoare de dependență. Eram acolo doar pentru ca ea să aibă o plasă de siguranță. Și m-a făcut să devin dependent de dependența ei de mine. Am fost acolo, doar cu o latură, modelat după chipul și standardele sale, niciodată cu adevărat real – o mască solitară, duală, prinsă la zbaterea dintre lumi, căzută într-un antisocial boem.

Am trăit cu ea, prin ea, ani goi, din care nu îmi amintesc nimic. Am plutit într-un vid în care doar discuțiile pseudo-profunde îmi mai creau fericire. În care mă zbăteam să îi aduc pe buze un zâmbet fals, pentru a nu mă simți vinovat că eu pot trăi și fără ea. Am fost cel care a susținut-o, fără să aștepte un “Mulțumesc!” Fără să spere la o secundă de recunoștință din partea ei. Cel care iar și iar s-a zbătut să nu pice din pânza ei de păianjen obscur și ipocrit.

Și pe măsură ce m-a văzut detașându-mă, a început să mă urască tacit. A început să țeasă pânza-i de dependență, în jurul altui spirit naiv ca mine, gata să sacrifice întregu-i univers pe altarul chipului gol cu ochii negri și suflet alterat.

Ușor – ușor, am început să o ucid. Să ucid pseudo-amintirile cu ea. Am început să văd că, prin ea, reușisem să mă încifrez. Să urăsc oamenii, pentru că nu erau suficient de buni pentru universul nostru amăgitor de fals. Pe măsură ce am început să mă învelesc în alte cercuri, Necunoscuta și-a scos la vedere golul identității sale, purtând pe umeri o mantie de pseudo-indiferență, crezând că îi va acoperi întențiile și negura din suflet.

Și, astfel,  revind ușor, ușor, la viață și tăind  puțin câte puțin pânza din jurul meu, ea a început să simtă că îi simt defectele – începusem să îi deconstruiesc masca și aparenta ei stare de continuu angst, așa că a preferat să mă omoare, decât să recunoască faptul de a  nu fi decât o mască disperată după iubire, dependentă de dependența altora și de cuvinte frumoase șoptite la ureche, pe care, ani la rând  a militat a le urî, pe care mie mi le-a interzis cu desăvârșire.

Am privit-o cu dispreț făcându-și jocul penibil și deloc subtil, picând victimă în plasa dependenței de un altul, devenind un accesoriu tăcut, pe altarul egoului noului ei proprietar. Așa că m-am bucurat că m-a ucis. M-am bucurat că am ucis negura cancerigenă din suflet.

 Și-acum Necunoscuta privește, cu o amăgitoare pseudo-satisfacție, spre zeul pe care-l divinizează, zeu care a pietrificat-o, astfel încât să se sufoce într-o naivitate dătătoare de speranță.

Cu zâmbetul pe buze, îi prevăd căderea. Va fi ziua în care pânza se va rupe, iar Necunoscuta va zace pe pământul cafeniu, dezarmată de măștile pe care a pretins să le aibă, în universurile ei aparent triste. Iar eu, Necunoscutul spre care va tinde iarăși, o voi privi peste umăr, râzând și depărtându-mă de aura ei claustrantă și cauzatoare de iluzii încețoșate.”

Bărbatul își mai privi o dată chipul confuz din fotografie. Apoi se privi în reflexia ferestrei lângă care avea biroul și realiză că cel din trecut nu e decât o imagine falsă a ceea ce reprezenta cu adevărat.

Luă o brichetă și arse poza.

– Și uite-așa începe drumul tău spre iad, Necunoscuto! I se adresă el cu dispreț, pentru ultima dată.

De data aceasta, Necunoscuta avea să moară cu adevărat.