Ultimele însemnări ale lui Alice

You used to be much more – “muchier.” You’ve lost your “muchness!” (L.C – Alice in Wonderland)

Odată întoarsă din Wonderland, Alice începu să aștepte iar și iar ca Iepurele Vorbitor să vină să o ia înapoi. Timpul trecu, însă Alice nu renunță la a petrece cea mai mare parte din zi în grădină, pe banca de unde, cândva, zărise o creatură mică și albă, ce părea foarte grăbită.

Era o zi de vară când Alice cea cu părul alb și cu pasul lent se îndreptă, extenuată, spre bancuța copilăriei sale, purtând cu ea un caiet cu paginile îngălbenite de vreme. Acolo erau amintirile ei, amintiri ce, ușor – ușor, se scurgeau din mintea sa obosită și se fixau pe paginile gălbui. Răsfoind și tot răsfoind, părea să caute ceva, însă ea adormi înainte să găsească ceea ce căuta, carnețelul alunecându-i printre degete, în iarba verde și puțin umedă a grădinii.

Avea chipul liniștit și senin, asemenea fetiței curioase ce obișnuise să fie.

Brusc, în fața ei apăru o creatură Albă, cu pălărie și frac, ce o privea puțin nedumerit. Doar rochia bleu cu dantelă albă și chipul senin îi dădură de bănuit care fusese identitatea bătrânei de pe bancă.

Iepurele ridică  de pe jos carnețelul și văzu ultima însemnare a celei ce fusese odată Alice. O privi, cu regret și regretă că ajunsese mult prea târziu.

*** ultimele însemnări ale lui Alice ***

“Creștem. Ne maturizăm. Ne pierdem. Pierdem tot, de parcă Sinele nu ar fi existat niciodată. Pierdem amintirile unor începuturi. Pierdem primul moment al existenței proprii. Pierdem inocența. Pierdem viziunea nealterată asupra lumii și vieții.

Pierdem nepăsarea și imunitatea la griul existențial. Pierdem bucuria lucrurilor simple. Pierdem sentimentul că absolut orice este realizabil. Pierdem intensitatea sentimentelor. Pierdem încrederea neclintită în oameni. Pierdem ușurința de a ne pune întregul suflet pe prima linie a frontului. Pierdem instinctele și iraționalitatea de a răspunde instant provocărilor.

Tot ce e mai bun din Sine decade. Este ucis, uitat și izolat complet de suflet. Și-apoi trăim un etern, într-o existență condamnată la apăsare, în care “vreau” e înlocuit de “trebuie.”

O existență în care trebuie să ne măsurăm fiecare pas și să îl supună unei reguli nescrise, cărora li se supun și alți Orbi, ca noi.

Ne împietrim sufletele într-atât încât ajungem să ducem doar o existență corporală, într-un timp profan, gol, standard.

Nu ajungem decât niște asupritori ai propriei noastre existențe și călăii altor victime ce trebuie sacrificate spre a se naște din nou în moarte, după ce-au murit în viață. 

Îi pierdem pe alții de Sine, asemenea unor Zei Revoltați de conștientizarea esenței pure a muritorilor, esență pe care nici măcar ei, Cei Divini, nu o mai posedă.

Și, pentru că ne pierdem de Sine, penitența vine o dată cu forțarea de a-i pierde și noi, la rândul nostru, pe alții, cu scopul nobil de a oferi continuitate vieții în moarte.”

***

– Dacă nu știi unde mergi, orice drum te va duce acolo! îi șopti ușor Creatura, zâmbind nostalgic la amintirea fetiței curioase și revoltate ce ar fi dorit o ceșcuță cu ceai. Purtând sub braț carnețelul, plecă agale spre lumea sa atemporală, visând la aventuri frumoase, alături de prieteni inocenți.