Convorbiri Imaginare

Draga mea Străină,

Mi te imaginez pe un peron pustiu, cu carnețelul tău cu pagini gălbui pe picioare, perzându-te printre cuvinte, separată de liniștea din jurul tău, prin liniștea ta interioară. Din când în când, copiezi cu grijă pasaje din cartea recomandată de profesoara ta de franceză. Pe un peron din mijlocul pustietății, visând la așteptări mărețe, visând la o Alta, din vremuri viitoare. Așteptarea ta n-are să fie întreruptă de cuvintele ei.Dar ce nu știi, e ca ea, asemenea-ți, așteaptă. Și, pe măsură ce vremea trece și așteptarea se intensifică, scepticismul crește “Dar oare ne vom găsi vreodată? Dar poate că m-a și uitat deja!”

Și cum ar fi putut ca Alta să te uite, Străina mea Simpatică și antisocială, cu părul tău bob și atitudinea ta puțin prea realistă pentru vârsta de 18 ani?!

Parcă mă și văd, copilo, în pielea Profesorului din Viața pe un Peron, iar tu, un fel de Eleonora. Deși ar fi cam trist, pentru că asta ar însemna ca la un moment dat tu să dispari și să rămână-n urmă doar o variană alterată a ceea ce obișnuiam să fiu.

Răsfoiesc paginile îngălbenite ale romanului și îți detectez scrisul în stilou: Octombrie 2009. Treptat, în față mi se dezvăluie pasaje, subliniate ușor cu creionul. Cât de clar vedeai tu lumea încă de la vârsta aceea fragedă, draga mea! Mă cunoșteai, încă de pe atunci, cu mult mai bine decât alții. Privindu-te pe tine, pot să înțeleg cine e Alta de azi. Căci aveai dreptate, draga mea: “aveam să devin propria mea hieroglifă!” (p.82)

Și tot ce vreau e să te iau de mână și să îți spun că nu ai fost nicicând singură în procesul tău de împietrire. Dau peste gândurile tale triste și zâmbesc, gândindu-mă la evoluția acestor măști peste ani. “Aveam senzația că sunt un spectator rătăcit pe o scenă undde se joacă un spectacol de neînțeles. Chipul meu adevărat devenea, poate, o mască intolerabilă într-o lume unde firești erau măștile.” Nu trebuie să te temi! Măștile tale sunt acum o parte din adevărata Alta.

Câte mă mai leagă de tine, draga mea! Și cât de mult am păstrat din tine, fără ca măcar să realizez! Vedeai pe atunci poezia “ca pe o formă de  eșec și trădare“(p.59).  Cu toate astea, ai continuat să transformi “trădarea în poezie. Revolta devenea poezie, remușcarea devenea poezie. Speranța devenea poezie“(p.59).  Ei bine, aveai dreptate, căci “la limita supremă a poeziei, pe culmea ei de glorie, începeau și eșecul și trădarea ei. Noi care aveam atâta nevoie de poezie, aveam însă, în același timp, nevoia de revoltă, de lecțiile disperării noastre, ale remușcărilor noastre, avem nevoie de speranță”  (p.59).

Îmi mai mărturisești aici că tot ce ai avut se rezuma la cărți. “De când mă știu, mi-a plăcut să cumpăr cărți și sufeream că niciodată nu aveam bani destui pentru asta. Cumpăram chiar mai multe decât reușeam să citesc. Îmi ziceam că într-o zi voi găsi timp pentru fiecare.”  Ei bine, și Alta are același obicei ca tine; nici ea nu a găsit încă timp pentru fiecare. Imaginează-ți-o, draga mea, “stând dimineața sau seara în pat și uitându-se la cotoarele pe care le știa pe dinafară. Pe unele nu apucasem să le deschid niciodată. Pe altele le răsfoisem. Din altele citisem la întâmplare câteva pagini sau câteva capitole. Și, în sfârșit, pe altele le citisem sau le citisem chiar de mai multe ori. Dar mie îmi erau toate dragi. Dacă mi le-ar fi luat cineva, dacă mi-ar fi făcut curățenie în cameră și mi-ar fi scos cărțile, mi-ar fi fost îngrozitor de frig. Atâta vreme cât erau acolo, mă temeam mai puțin. Îmi dădeau un sentiment de liniște relativă, pe care nimeni nu ar fi reușit să-l dea. Și, pe măsură ce relațiile mele cu lumea s-au încurcat și mai rău, cărțile mi-au devenit și mai necesare”  (p.63).

“Ții minte ce mi-ai spus o dată? Că omul este singurul animal nefericit. Celelalte animale cunosc setea, foamea, căldura, frigul. Nefericirea nu. Acum îți spun și eu la fel!”  (p.205)

Important e să aștepți o așteptare mai mare. Să nu renunți la ea, așa cum nu ai renunțat la Alta. Așa cum Alta nu va renunța la tine. Poate că mă întrebi de ce. Ei bine, “așteptarea e un cuvânt înțelept și teribil. De ce înțelept? Păi sigur este. Când nu mai poți face nimic, când te simți ca o gânganie în pumnul disperat al destinului, nu zici: sunt disperat! zici: aștept. Va veni, nu va veni ce aștepți, nu se știe. Din moment ce aștepți, faci ceva. Dar când aștepți nu-ți folosești decât puterea de a spera.  Și aici e greutatea. Când și ea se uzează, ca orice lucru. Și în clipa în care s-a uzat, ești pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbutești să aștepți.” (p.107)

De asta văd în gândurile tale rătăcite o cale spre tine, ce mă aduc pe un peron comun, o negociere a două spații și timpuri distincte. Așa că sper. De aș înceta, una dintre noi va fi murit în imaginația celeilalte.

Ce lucru curios e și viața! “Un peron unde te zbați să ocupi un loc în tren. Ești fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră. Altul e necăjit că a rămas pe scări. Alții nu reușesc să se prindă nici de scări, poate rămân pe peron să aștepte următorul tren. Și fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să știe, egal cu cel care stă în picioare pe culoar și cu cel care vine abia cu următorul tren. Într-un final, se vor întâlni toți undeva, într-un deșert, unde chiar șinele se transformă în nisip” (p.117).

Știi? Va veni vremea când ne vom nimeri în același tren. Și amândouă vom privi spre trecut, spre Altele ce au mai așteptat pe alte peroane. Ne vom lua de mână și vom înfrunta împreună deșertul.