Coffee here, coffee there, cups of coffee everywhere!
Once upon a time, într-un ținut îndepărtat, numit „Tărâmul celor care scriu”, un vrăjitor posac aruncă un blestem asupra castei Celor-Inspirați. Astfel, mii și mii de scriitori picară sub vraja malefică a Celui-ce-nu-Putea-să-Scrie, devenind victimele bestiei numite Blocajul Scriitorului.
Cei-Inspirați erau cei ce, zi de zi, creau în paginile lor fericirea, trimițând-o apoi în toate celelalte tărâmuri. Erau cei ce inventaseră speranța, optimismul, empatia. Erau cei ce țineau haosul sub control prin scrierile lor, ce echilibrau balanța și defineau regulile. Fără Cei-Inspirați, întreaga lume avea să sufere.
Pentru Cel-ce-nu-Putea-să-Scrie, asta era o consolare. Acum aveau să cunoască și ceilalți frustrarea de a nu putea aduce nimic bun în lume. Aveau să știe ce înseamnă tristețea, depresia, decepția. Cei-Inspirați încercară și iar încercară, dar cu cât se străduiau mai mult, păreau a nu fi demni de omagiile pe care le primiseră ani de-a lungul.
Trecură zile, săptămâni, luni de când lumea devenise un loc mai negru, dominat de competiție, ură, ipocrizie. Încercaseră câțiva să îl înfrunte pe Cel-ce-nu-putea-să-Scrie, însă aceștia fură blestemați a uita Misterul Literelor și Arta de a îmbina frumos cuvintele, așa că niciunul dintre Cei-Inspirați nu mai îndrăzni să îl înfrunte.
Asta până într-o zi, când sosi în regat o tânără cu ochii și părul cafenii, purtând o mantie pământie, ce ducea pe braț un coș plin cu sticluțe, asemenea celor de parfum. Avea un pas hotărât și un miros ademenitor, astfel că gărzile Celui-ce-nu-putea-să-Scrie crezură că este o negustoreasă de parfumuri și o lăsară în pace.
Tânăra urcă treptele de 1000 de creioane ale Regatului din Hârtie, din care Cel-ce-nu-putea-să-Scrie domnea. Ajungând la acesta, fata fu primită în Marea Sală Obscură, în care mii și mii de teancuri de hârtie scrijelită stăteau aruncate. Pesemne că aceea era Sala de Scris a tristului vrăjitor.
De cum o văzu, acestuia începură să îi fluture în gând rime timide. Trecuse mult timp de când Cel-ce-nu-putea-să-Scrie pusese pe foaie o poezie.
– De ce ești aici? Întrebă poruncitor Vrăjitorul.
Fata nu zise nimic. Luă o sticluță din coș și i-o întinse Vrăjitorului. Sceptic, acesta o luă și, nervos, o aruncă pe podea, crezând că fata dorește să scape de el și să elibereze regatul.
Pe chipul fetei apăru un zâmbet viclean, iar Cel-ce-nu-putea-să-Scrie bănui că este din cauză ca a fost deconspirată. Însă, brusc, Marea Sală Obscură fu cuprinsă de un miros ademenitor, persistent, tentant.
Literele de pe toate acele teancuri de hârtie îngălbenită de vreme prinseră viață, zburdând vesele prin întreaga încăpere, dansând și regrupându-le după bunul plac.
– Ce vrăjitorie e asta?! Întrebă uimit Cel-ce-nu-putea-să-Scrie.
Fata luă o altă sticluță și i-o oferi din nou vrăjitorului, fără a scoate un cuvânt. Acesta o luă, o deschise și, pentru câteva secunde, savură aroma atât de tentantă. Era atât de ademenitoare, încât nu putu rezista tentației de a gusta măcar un strop din ea.
În acel moment, rime vesele începură să curgă prin venele Vrăjitorului, să apară pe pielea lui, să îi zburde în minte.
– Cine ești? Întrebă el.
– Inspira mi-e numele.
– Ce vrăjitorie ai făcut?
– Îți ofer în dar licoarea mea secretă. Poțiunea ce te va elibera de blocaj.
Vrăjitorul se îmbună, dezlegă blestemul și oferi fiecăruia din Cei-Inspirați o sticluță cu poțiunea cafenie. Decise să o numească Cafea, pentru că îi amintea de femeia cu părul și ochii cafenii.
Din acel moment, Cafeaua a devenit licoarea magică a Celor-Inspirați, Tărâmul Celor Care Scriu guvernând la bunul mers al lumii, inspirând și aducând fericirea în celelalte tărâmuri.
Alta's World 
